Facerea pentru credincioși și necredincioși


Pr. Sorin Benescu




Facerea

pentru credincioși și necredincioși







Vol. II















Aici se inserează textul casetei CIP. Aici se inserează textul casetei CIP. Aici se inserează textul casetei CIP.




























DEDICAŢIE





Domnului General Constantin Bartolomeu Savoiu,

cu puternică triplă acoladă frăţească, cu dragoste și recunoștință.



















CUPRINS



CUPRINS 5

Cain şi Abel 20

Parabola JERTFEI lui Cain şi Abel 20

Primul beţivan de pe Pământ 29

Sclavia 35

Creștini care au deținut sclavi 39

Imperiul Roman şi sclavia 41

Sclavia la noi, în Țările Române 42

Sclavia” în Biserică 44

Înfiinţarea şi falimentul primei internaţionale biblice – turnul Babel 47

În locul Edenului, oamenii construiesc 48

Turnul Babel 48

Construcţia mândriei umane 50

Babilonul, simbol al „minţii amestecate” 51

Babelul din fiecare dintre noi 53

Consideraţii istorice despre Turnul Babel 54

Traiul drept al patriarhilor 58

Pământul este rotund! Şi se mişcă ! 59

Migraţia în perioada 3000-1200 î.Hr. 68

Popoarele semite şi cele indo-europene 69

Popoarele mării şi popoarele ecvestre 70

Legenda Atlantidei 70

Avraam în Egipt 73

Numele Iscăi în literatura rabinică 79

În Haremul lui Faraon 80

A murit la gândul jertfei lui Isaac 82

Punctul de vedere critic 83

Narațiuni repetate 84

Puncte de vedere cu privire la caracterul istoric 85

Teoria eponimului 87

Frumusețea ei - în literatura arabă 87

Sodoma şi Gomora 90

Păcatul care striga la Cer 90

Poziţionarea celor două cetăţi 91

Istoria lui Lot în creaţiile artistice 92

Exemple pentru posteritate 92

Explicaţii 93

Un punct de vedere ebraic 94

Motivul pentru care Sodoma a fost distrusă sau Care a fost păcatul Sodomei, conform cu Biblia? 95

Care a fost păcatul Sodomei, conform Fac. 19? 99

Oamenii din Sodoma 100

Care au fost păcatele Sodomei, conform altor pasaje biblice 101

Un punct de vedere creştin 106

Soția lui Lot 111

Cine a fost Lot? 121

Date Biblice 121

Literatura Rabinică 122

Punctul de vedere critic: 124

Preadrepţii patriarhi ai Scripturilor aduceau jertfe omeneşti 126

Supunere în faţa tatălui şi în faţa lui Dumnezeu 131

Puncte de vedere ebraice 132

Punctul de vedere creștin 137

Punctul de vedere musulman 138

Punctul de vedere modern 140

Punctul de vedere feminist – gândirea unei femei mame, matriarhatul 144

Jertfa lui Isaac, un simbol al Învierii, un punct de vedere al Bisericii Ortodoxe Copte 153

Sacrificarea lui Isaac 154

Dumnezeu încearcă pe Avraam 155

Isaac pe drumul către jertfă 157

Construirea altarului și aducerea jertfei 160

Reînnoirea Promisiunii Divine 162

Cum putem experimenta Învierea zilnic? Păzind poruncile lui Dumnezeu 164

Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu 164

Jertfa lui Avraam 166

Ritualul tăierii împrejur 169

Ritualul tăierii împrejur, asumat şi de slujitorii din casa lui Avraam 169

Cui i se administra ritualul tăierii împrejur 170

Origini 176

Circumcizie rituală evreiască 177

Circumcizia la musulmani 182

Circumcizia la creştini 188

Pentru ce patriarhul biblic Isaac este considerat „preadrept 191

Căsătoria lui Isaac cu Rebeca 195

Binecuvântarea care nu se mai ia înapoi 196

Isaac în iconografia ortodoxă 197

Isaac şi Noul Testament 198

Explicaţii 199

Rebeca 200

Date biblice 200

În Literatura Rabinică 201

O femeie dârză, cu frică de Dumnezeu 208

În căutarea unei nore potrivite 208

Rebeca este soţia potrivită 210

Doi fii gemeni 211

Efortul de a obţine binecuvântarea pentru Iacov 212

Iacov trimis în Haran 213

Însemnele binecuvântării 214

Rebeca, aleasa binecuvântată 214

Rebeca în ţara Canaanului 216

Primirea binecuvântării 217

Interpretarea posterităţii 219

Sfântul patriarh Iacov şi giumbuşlucurile îngerilor 220

Date - Biblice 220

Isaac binecuvântează pe Iacov. Obținerea binecuvântării lui Isaac 221

Căsătoria cu fiicele lui Laban 222

Fuga de la Laban 223

Lupta cu îngerul 224

Călătoria în Egipt 225

Visul lui Iacov 226

În literatura rabinică 227

Vânzarea dreptului de întâi născut 228

La Betel 230

Lea și Rahela 232

Întâlnirea cu Esau 235

Favoritism pentru Iosif 236

Moartea lui Iacov 237

Iudaismul 240

Creștinism 242

Islam 244

Scara de la pământ către cer 245

Provenienţa viselor 246

Scara desăvârşirii în 30 de trepte 248

Iacov / Israel în iconografie 249

Scara ca simbol biblic 250

Moş Laban exploatatorul 252

Date biblice 252

Laban și Iacov 253

Istoria sfântă povesteşte cum se întreceau năpraznic străbunele să nască copii şi cum l-a cumpărat Lia pe Iacov de la rivala sa pe nişte cartofi 256

Căsătoria lui Iacov 257

Maternitatea 258

Rivalitatea cu Rachel 259

Moartea și îngroparea 260

Istoria sfântă povesteşte cum sfântul, străbunul Iacov a furat oi de la Laban 261

Interpretarea alegorică 263

O interpretare mendeliană a turmelor lui Iacov 264

Introducere 264

Comentariu biblic 265

Genetica culorilor la oi 266

Descrierea animalelor 267

Ipoteze 268

Genetica Mendel 269

Procentul de oi negre în turmă 273

Cum a fost posibilă reproducerea selectivă? 273

Concluziile d-lui J. D. Pearson 274

Istoria sfântă povesteşte cum străbuna Rahila a furat idolii din casa părintească 276

Interpretarea alegorică ortodoxă 276

Teraphimii 277

Date-Biblice: 278

Natura Cultului 278

Acceptarea și respingerea 279

Funcția 280

Ca Zei de uz casnic 281

În Literatura Rabinică 282

Cum Iacov i-a tras lui Dumnezeu un toc de bătaie şi cum Dumnezeu i-a dat lui Iacov un picior în fund 285

Lupta lui Iacov cu Îngerul 285

Ce povesteste istoria sfântă despre fecioara Dina şi despre măcelărirea canaaniţilor bolnavi de către preadrepții Simeon şi Levi 290

Povestea biblică a lui Dinah 290

Originea Gen. 34 291

Dinah în literatura rabinică 293

Simeon și Levi 294

Gerard Hoet: „Simeon și Levi ucid oamenii din Sihem” 294

Călătorește în Egipt 296

Dinah - Simbol al feminității negre 296

Nașterea 297

Episodul Dinah și Sihem, fiul lui Hamor 299

Ca pedeapsă pentru Iacov 299

Ca pedeapsă pentru Leah 301

Vinovăția lui Sihem 302

Responsabilitatea lui Dinah 303

Sfârșitul lui Dinah 304

Interpretările rabinice variază referitor la episodul Dinah 306

Povestea lui Dinah rescrisă într-o manieră feministă 307

Date Biblice 308

În literatura rabinică 310

Punctul de vedere critic 311

Preadrepţii fii ai lui Iacov 313

Date Biblice, despre Iuda 313

În Literatura Rabinică 314

Numele Lui 315

Iuda ca erou 316

Superioritatea tribului 319

Punctul de vedere critic 320

Tamar 321

Datele biblice 321

Literatura Rabinică 322

Nora lui Iuda 323

Tamar, nora lui Iuda, considerații creștine 330

Punctul de vedere ortodox 332

Cazul lui Onan, contracepţia 336

Recomandări 338

Păcatul lui Onan – contracepţia, un punct de vedere ortodox 339

Monahismul – alternativă versus perspectivă 345

Tandrețea 348

Despătimirea 352

În afara Bisericii 353

Despre Iosif cel frumos 360

Iosif - Vândut ca sclav 364

Date - Biblice 364

Aruncat în închisoare 365

Ca vicerege al Egiptului 367

Se face cunoscut fraților săi 368

Iosif și frații săi 369

Ca și tatăl său 370

Iosif vândut de frații săi - Trimis la frații săi 372

Iosif în captivitate 373

Ispitirea lui Iosif 375

Iosif în închisoare 377

Iosif ca Domnitor 378

Iosif și frații săi 380

De ce a murit înaintea fraților lui? 381

Punctul de vedere critic 383

În Literatura Arabă 385

Diferențe de tradiție 388

Iosif şi începutul iobăgiei 390

Statutul sclavilor în Imperiul Roman 393

Robia în țările române 398

Statutul robiei 398

Punctele comune între robie și sclavie 399

Diferențele dintre robie și sclavie 400

Diferențele dintre iobăgie și robie 400

Robia rromilor 402

Condiția robilor 404

Desființarea robiei în Principatele Române 405

Biserica și sclavia în Imperiul Roman 406

Biserica și sclavia după invaziile barbare 412

Sclavia modernă și Biserica 416

Aprobă Dumnezeu sclavia? 420

Principiile Bibliei şi structurile sociale 420

În timpurile biblice 421

Sfârşitul sclaviei 423

Iobăgia în Europa 423

Ideea de libertate la români 427

Voința liberă 429

în Ardealul secolului al XVIII-lea 429

Libertatea religioasă 433

Libertatea politico-socială 443

Către presa liberă 449

Europa” ca model 456

Concluzii la Cartea Facerii 458

Bibliografie electronică 461

Bibliografie 467

Despre autor 476

























Cain şi Abel


Ne putem lesne închipui cam cum arătau asemenea aduceri de jertfă: Abel, ca alte mii de păstori, taie un berbec pentru Dumnezeul său, îl frige pe jar şi mai adaugă şi ceva grăsime... fumul stârnit de o varză sau de un strugure se târăşte pe jos, îneacă totul împrejur şi nu se ridică în sus... oamenii primitivi credeau că strămoşilor le trebuie hrană şi după moarte. 1

Parabola JERTFEI lui Cain şi Abel2

...pentru că ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci... cu osteneală să te hrăneşti... te vei hrăni cu iarba câmpului... întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca ,,pâinea” ta...3.

...Eva a născut pe Cain... apoi a mai născut pe Abel, fratele lui... Abel a fost păstor de oi, iar Cain „lucrător de pământ”...4

...Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din „roadele pământului” şi a dus şi Abel din cele „întâi născute” ale oilor sale şi din grăsimea lor (lapte, unt, brânză)... şi a căutat Domnul spre Abel şi spre „darurile” lui, iar spre Cain şi darurile sale nu a căutat...5.

Din relatările biblice, se deduce clar că primii oameni erau „lucrători de pământ” şi hrana lor era „iarba câmpului” şi „pâinea” sudorii feţei.

Se zice că la izgonirea lui Adam din rai Dumnezeu îi dă o „frunză din pomul vieţii”, pe care s-o planteze; din ea a crescutsămânţa primelor cereale”, din care s-a făcut primul „chip al pâinii”. Când Adam aduce un „snop de grâu”, Eva alege seminţele, le macină între două pietre şi din făina acestora face o cocă, din care, dospită şi pusă la căldura soarelui, ieşi zisa „pâine”, taina „urmei pomului vieţii” din rai.

Adam şi Eva şi urmaşii nu puteau mânca „verdeţurile câmpuluidecât cu pâine; fără aceasta, nicio mâncare nu avea „putere de viaţă”; şi „memoria” acestei taine se întipări pentru totdeauna omului. „Viaţa” este în „originea pomului vieţii”, chipul tainei lui Dumnezeu. Câmpul era foarte mănos şi doar „seminţele de cereale” trebuiau să fie semănate anual; începuseră să crească şi de la sine, că Adam nu strângea tot ce semăna. După naşterea lui Abel, începu şi o „prietenie” cu „animalele”, că Abel tare mult le iubea, mai ales oile, ce creşteau libere, ieşite şi ele din grădina raiului; aşa omul deveni şi „păstor de animale”. Adam „plângea” tot mai mult „păcatul” său; Eva era tăcută; Cain era morăcănos; Abel era mai vesel, cântând cu oile sale „bucuria” vieţii. Micuţul Abel face şi primul altar Domnului, ca o „inspiraţie de sus”; în câmpul din apropierea casei unde stăteau, Abel ridică omoviliţă pe care punea flori şi chema pe Domnul.

- Doamne, tatăl meu, Adam, Te-a pierdut, dar vino la mine, copilul său... eu n-am să Te mai supăr...

Se zice că, într-o zi, un mieluţ se urcă pe acest altar, şi dintr-o dată se coborî o strălumină ce întrecea lumina soarelui, în care mielul se mistui... Abel înţelese că Domnul l-a luat la cer...

- Doamne, zise Abel, în fiecare zi am să-Ţi aduc pe cel mai frumos miel, pe care Tu să-l iei la cer... să fie cu acesta şi închinarea şi ruga mea...

Aşa apăru prima „jertfă adusă Domnului”.

Abel era tot mai vesel şi oile sale se înmulţeau şi mai mult; seara se întorcea de la câmp cu braţele pline de verdeţuri pentru mâncare; Cain aducea şi el cerealele, pentru pâine. Cain, văzând jertfa lui Abel, făcu şi el altar Domnului, pe care pusesnopi de cereale”... dar nu se „mistuiau” de strălumină, ca la altarul lui Abel. Odată, Abel culese el nişte spice mari, din care rugă pe mama sa, Eva, să facă o „pâine”, pe care s-o pună pe altar... şi minunat, se „mistuia” ca şi mieii săi... Cain, însă, nu făcea pâine şi aşa „snopii” săi nu erau primiţi la cer de Domnul.

Abel vorbea adesea cu fratele său, Cain...

- Chipul pâinii este prefacerea pământului în focul Divin. Mieluţii mei au şi ei un chip de taină, de sunt „primiţi la cer”... chipul pâinii, memoria pomului vieţii din rai este direct chipul omului. Mieluţii mei sunt „chipul naturii”. Omul este şi natură-ţărâna pământului şi chip după chipul lui Dumnezeu. Viaţa naturii este taina chipului mielului. Viaţa omului este taina chipului pomului vieţii Divine...

Dar Cain privea cu mare pizmă pe fratele său şi îşi puse în minte chiar să-l omoare...

Cain nu a înţeles că viaţa este dar divin şi omul nu poate fi doar caviaţa naturii”. Omul are şi memoria naturii şi memoria chipului Divin şi doar în unire este omul întreg; doar cu cele „două memorii” omul poate avea „viaţă”; despărţirea acestora sau uciderea uneia va aduce boala şi moartea, cum s-a şi întȃmplat.

La început, omul era cerealier şi vegetarian-fructivor. După uciderea lui Abel, prima „vărsare de sânge”, se zice că însuşi Cain preluă oile lui Abel, pe care nu le mai aduse jertfă Domnului, ci le tăie şi le mâncă, el şi urmaşii lui; aşa, omul deveni şi carnivor.

Se zice că după „înnebunirea” lui Cain, care făcu „boala psihică a fricii uciderii”, urmaşii săi s-au axat mai mult pe „păstoritul animalelor, depărtându-se de „lucrarea pământului”; în locul pâinii şi legumelor începu mâncarea mai mult a „cărnii”. Cu timpul, animalele se împuţinară şi aşa apăru şi zisavânătoare”... omul se înstrăina tot mai mult de chipul său original.

Omul, din chipul său de „supra-creaţie”, devine „omul naturii” şi, mai mult, al unei „naturi ucise; omul îşi pierde tot mai mult „chipul uman” şi se confundă cu natura. Chipul omului este după „chipul lui Dumnezeu”, dincolo de natură; aşa, omul se înstrăinează şi de Dumnezeu şi se „profanează” până la „omul semianimal-semivegetal”.

Iată alte câteva explicaţii ale Sf. Părinţi6:

«După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: Am dobândit om de la Dumnezeu7 – Exprimarea bucuriei femeii care, din roaba bărbatului, se descoperă născătoare de om.

Aici Sfântul Ioan Gură de Aur descoperă două înţelesuri:

După ce prin neascultare a intrat păcatul şi după ce sentinţa lui Dumnezeu ne-a făcut muritori, Dumnezeu, rânduind, potrivit înţelepciunii Lui, dăinuirea neamului omenesc, a îngăduit ca acesta să se înmulţească prin unire trupească8.

Abel9 înseamnă suflare, trecere, abur, nimicnicie, traduceri care ar indica scurtimea vieţii sale; sau păstor, râu, luncă, fiu.10 Urmează acum, după revolta omului împotriva lui Dumnezeu, lupta omului împotriva omului. Se observă prioritatea pe care Scriptura o acordă lui Abel, deşi el era cel de-al doilea născut, şi, totodată, sunt arătate cele mai vechi îndeletniciri umane. Din chiar îndeletnicirile celor doi putem vedea

« După un timp sau după câteva zile » este interpretat de către Philon ca semn al întârzierii sacrificiului din partea lui Cain. Dumnezeu pedepseşte lipsa lui de zel şi de promptitudine. Tot după Philon, părere la care se raliază şi Sf. Ioan Gură de Aur, Cain n-ar fi adus primele roade, ci roade la întâmplare.

Oamenii ştiau că se cuvine să-I închine lui Dumnezeu o parte din roadele muncii lor, ca Aceluia de la care vine tot binele, chiar în stare de cădere fiind şi fără a-L fi cunoscut pe Creator în chip nemijlocit, asemeni protopărinţilor.11 Omeneşte gândind, există tendinţa de a socoti părtinitoare atitudinea lui Dumnezeu faţă de jertfele aduse. Dar vedem că:

Apoi, una este dijma şi alta este pârga. Pârga este de un har mai mare, de o sfinţenie cu totul deosebită. De aceea a căutat Domnul spre Abel, fiindcă acesta n-a întârziat cu darul său şi I-a dăruit din pârga oilor sale. Deci ni se porunceşte să nu jertfim lui Dumnezeu cu micime de suflet, cu zgârcenie, rugăciunile şi laudele, nici să-I aducem Stăpânului orice, la nimereală, ci să-I închinăm ceea ce este de căpetenie în suflet, mai bine zis însuşi sufletul întreg, cu toată hotărârea şi dragostea. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică jertfa lui Abel, comparându-l pe acesta cu Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul: Glas al lui Dumnezeu care strigă de la început în pustie, adică în lumea aceasta sau în firea oamenilor, este desigur orice sfânt, [...] când închină lui Dumnezeu cu sinceritate, ca Abel, cele dintâi mişcări ale contemplaţiei sufletului, îngrăşate prin virtuţi. Orice gând curat născut în noi, de îndată trebuie închinat lui Dumnezeu, spre a nu fi sfârtecat de vrăjmaş. Jertfa lui Abel preînchipuie lucrarea Mântuitorului.13

Nu ştim în ce fel Dumnezeu a făcut vădită alegerea Sa.

Din textul biblic reiese însă, cu claritate, că respingerea jertfei sale i-a fost bine cunoscută lui Cain.

Includem aici şi o tâlcuire preţioasă, aparţinând Sfântului Maxim Mărturisitorul:

Cain îl ucide pe acesta, fiindcă a purces la contemplarea naturii înainte de a dobândi deprinderea desăvârşită în acest scop.

Cain fiind condamnat la o pribegie permanentă”, el este tipul omului rătăcitor, aceasta desemnând pe acela ce rătăceşte spiritual din loc în loc, neputându-se fixa în Dumnezeu. Sfântul Chiril al Ierusalimului exclamă pe bună dreptate: „Mare este păcatul, mică osânda!”. Dumnezeu, în bunătatea Sa, nici nu-l pedepseşte pe Cain, ci doar îi anunţă urmarea firească a faptei sale: „…trupul, dacă nu are sprijinul său firesc, trebuie neapărat să se vânzolească şi să tremure”. Odată cu creşterea păcatului, sporesc şi consecinţele. Căzând din poruncă şi făcându-se vinovat de păcate, neamul lui Adam e zbuciumat de gânduri nestatornice şi e plin de tulburare şi de frică, însuşi vrăjmaşul învăluind în plăceri felurite şi pofte tot sufletul care nu s-a născut din Dumnezeu, , învârtindu-l ca pe grâu cu o lopăţică.

Cain, nepedepsit, îşi socoteşte pedeapsa prea grea. Sau s-ar putea înţelege că el spune: Vina mea este prea mare ca să mi se poată ierta, ceea ce ar fi un păcat mai greu, acela al deznădejdii de a mai primi iertarea divină, un păcat împotriva Duhului Sfânt.16 Teama de moarte îl copleşeşte pe Cain, nu căinţa.17

După Sf. Ieronim, sensul ar fi următorul: Cine te va ucide îţi va face un bine, pentru că te va elibera de nenumăratele mustrări. Unii comentatori presupun un punct după va ucide. Atunci sensul se schimbă: Cain va plăti şapte răzbunări. Plecând de aici: Cain va fi pedepsit la a şaptea generaţie, prin Lameh; Cain va fi pedepsit de şapte ori pentru şapte greşeli:


  1. invidie,

  2. necinste,

  1. crimă,

  2. fratricid,

  1. crimă primordială,

  2. întristarea părinţilor,

  1. minciună.

Cele şapte pedepse:


  1. munca pământului,

  2. nerodnicie,

  1. geamăt,

  2. tremur,

  1. exil pe pământ,

  2. exil de la faţa lui Dumnezeu,

  1. semnul infamant.

Textul Masoretic spune: Cine-l va ucide pe Cain, acesta va fi răzbunat de şapte ori.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pe larg acest pasaj, tâlcuire pe care vom încerca s-o rezumăm aici.

După Sfântul Chiril al Alexandriei, păcatele lui Cain au fost:

  1. nu a deosebit în chip drept;

  2. nu şi-a îndreptat greşeala;

  1. a pizmuit;

  2. a fost viclean;

  1. a ucis;

  2. L-a minţit pe Dumnezeu;

  1. a socotit că va scăpa fără voia lui Dumnezeu de pedeapsă.

Sunt posibile şi alte clasificări ale păcatelor săvârşite de Cain.

Cain se mută în ţinutul Nod (Naid): Eden se tâlcuieşte desfătare, pe când Naid tulburare. Credinţa, pacea şi gnoza sunt desfătarea, din care a fost izgonit cel ce n-a ascultat. Ȋnsă cel care se socoteşte înţelept nici nu vrea să audă de poruncile dumnezeieşti; ci ca unul care se crede prin el însuşi învăţat, se împotriveşte frâului şi, de buna sa voie, se mută în tulburarea învălurată; şi coborându-se de la cunoaşterea Fiinţei nenăscute la cele născute şi muritoare, are când o părere, când alta. E o sporire a răului: dacă Adam s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu, Cain, mai nelegiuit şi mai păcătos decât Adam, a plecat de la faţa lui Dumnezeu. Ruptura e deci totală!

Socotindu-le lipsite de importanţă, Scriptura nu a amintit naşterea ori numele femeii lui Cain. După Cartea Jubileelor, femeia lui Cain se numea Awan şi era sora lui. Părinţii insistă pe ideea incestului. După Iosif Flaviu, evenimentul marchează începutul vieţii politice. Augustin pune în paralel cuplurile Cain/Abel şi Remus/Romulus, precum şi întemeierea celor două oraşe.

Enoh înseamnă începător, îndemânatic, alte traduceri posibile părându-ni-se nepotrivite pentru el. Interesant că primul erou civilizator amintit de Biblie este Cain, primul care zideşte o cetate. Deoarece s-a depărtat de Dumnezeu, el simte nevoia de protecţie prin ziduri, ca şi dorinţa de-a dobândi o anume nemurire prin lucrarea sa. Ridicarea unei cetăţi mai sugerează că numărul oamenilor ajunsese destul de mare. Atribuirea rolului de civilizator, fondator al primului oraş, are valoare simbolică, aceeaşi pe care o vom regăsi şi în relatarea turnului lui Babel. Este, de asemenea, un argument pentru degenerarea umanităţii primitive prin extinderea caracterului violent.



Primul beţivan de pe Pământ20


Odihnească-se în pace tata Noe, dar cât vin o fi băut acest beţivan în cei 950 de ani biblici, cât a făcut el umbră pământului!... Potrivit legendei biblice, primul beţivan şi primul producător de vin şi de rachiu, biblicul Noe…21

Când le-a dat naştere celor trei fii: Sem, Ham şi Iafet, Noe era de cinci sute de ani. Din cei trei fii ai lui Noe se vor trage trei mari ramuri ale omenirii:

Ȋn anul cinci sute al vieţii lui Noe Dumnezeu anunţă pentru prima dată cataclismul ce va veni, hotărând, din pricina sporirii răului în lume, nimicirea omenirii prin potop. Amintirea diluviului s-a păstrat în memoria omenirii prin legende, aproape pretutindeni,.

Din relatarea potopului putem trage învăţăminte pentru viaţa duhovnicească: precum corăbierii nu poartă nici haine frumoase, nici ghete, nici mănuşi, ca să poată înota, tot aşa îi e cu neputinţă sufletului să treacă peste valurile răutăţii, de nu se află dezbrăcat de cele ale lumii.

Pentru cei mai mulţi, blestemul aruncat asupra lui Canaan şi nu asupra lui Ham25, tatăl său, este surprinzător.26 O să ne oprim acum doar asupra aspectului legat de persoana ocărâtă, în speţă Canaan. Ştim din relatarea Sfintei Scripturi că Ham a fost cel care a greşit înaintea tatălui său, însă Scriptura ne spune că nu el a fost blestemat, ci fiul său. Motivele sunt numeroase pentru care s-a întâmplat acest lucru. Majoritatea susţin că:


În scrierile patristice găsim şi alte motive care încearcă să justifice gestul lui Noe. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune că :

Sfântul Ambrozie a văzut în gestul lui Noe o

pe linia genealogică a lui Ham, care trebuia tratată cu respect.28 Sfântul Ioan Gură de Aur crede că motivul pentru care Canaan a fost blestemat în locul lui Ham se datora faptului că

iar acum, blestemul trebuia să cadă asupra urmaşului lui, ceea ce îl răneşte şi pe el.29

Blestemat să fie Canaan.30 Unii comentatori au considerat că blestemul s-a rostit asupra lui Canaan, al patrulea fiu al lui Ham, mai degrabă decât asupra făptuitorului crimei, ca dovadă că

deoarece la el se face referire în versetul 24, ca la cel mai tânăr membru al familiei lui Noe: „Trezindu-se Noe din ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr,...”31

Origen menţionează tradiţia că

şi a vorbit despre aceasta tatălui său. Este posibil ca el să fi luat parte la fapta rea a tatălui său.

Blestemul lui Noe pare să fi fost rostit mai degrabă ca o profeţie şi nu din resentiment. Profeţia nu îl încătuşează nici pe Canaan, nici pe fiii lui Ham în general, în legăturile de fier ale unui destin. Pare a fi numai o prezicere, o proorocie a ceea ce Dumnezeu a văzut mai dinainte şi a anunţat prin Noe. Probabil că

iar acele păcate au ajuns o trăsătură puternică a caracterului descendenţilor lui Canaan încât Dumnezeu a poruncit, mai târziu, nimicirea lor.

Spre deosebire de Cain, despre care se spune doar că lucra pământul, Noe este numit γεωργός, ţăran32. Philon îl compară pe Noe abia ieşit din arcă cu Adam, alungat din rai: amândoi încep să cultive pământul. Noe este un al doilea Adam. Textul grec este complicat, sună cam aşa: A început Noe, om ţăran al pământului... Principala idee este că odată cu Noe pământul a început să fie lucrat cu temeinicie şi pricepere. Noe este socotit primul cultivator al viţei de vie. Vinul era privit ca un dar al lui Dumnezeu şi, alături de ulei şi pâine, constituie unul dintre mijloacele esenţiale de hrană, având un rol foarte important în cultul religios ca băutură de jertfă. A sta la umbra smochinului şi a viţei de vie şi a gusta din fructe este în Vechiul Testament una din imaginile fericirii.

Beţia lui Noe33

Philon dă o valoare pozitivă beţiei înţeleptului34, care nu-i altceva decât beţia intelectului în comuniune cu energiile divine.

Numele de Ham nu va mai fi pomenit, iar Canaan va fi blestemat. Ham este fiul rău al lui Noe, care, conform unei tradiţii transmise de Cartea Jubileelor şi Iosif Flaviu, a perpetuat învăţăturile

Probabil, această tradiţie îşi are originea în episodul unde Ham joacă rolul denunţătorului. Vina lui este de

După o altă tradiţie, atestată de Philon şi preluată de creştini,

Acest râs batjocoritor va fi interpretat de Chiril al Alexandriei ca

dezbrăcat înaintea răstignirii.

Combătând patima beţiei, Sfinţii Părinţi îl dau uneori exemplu pe Noe care, în ciuda virtuţilor sale, a alunecat vremelnic, datorită îmbătării cu vin.36 Dar aici s-ar putea vedea şi altceva. Plin de bucurie duhovnicească, Noe simte refăcută în el starea paradisiacă, nemaiavând nevoie de veşminte. Dar, neputând privi cu ochi nepătimaş, fiii săi reamintesc pierderea stării edenice. Ham e cu totul uşuratic, Sem şi Iafet nu-şi judecă tatăl, dar nici nu pot împărtăşi starea duhovnicească a aceluia. Noe rămăsese gol, dar nu se ruşina, fiindcă era plin de bucurie duhovnicească şi de voie bună. Cel ce a râs de el când l-a văzut gol a rămas el însuşi sub ocara înjosirii veşnice.

Fiul său cel mai tânăr (fiul cel necopt)

Ham este al 2-lea fiu al lui Noe, aşadar nu se poate traduce prin mezin. Aici este vorba despre lipsa de maturitate a fiului neruşinat. Philon interpretează adjectivul νεώτερος ca revoluţionar, liberal.

Cel blestemat e fiul lui Ham, Canaan37, numele lui Ham nemaifiind vrednic de pomenire. Posibil ca şi

a tatălui său din acel moment.

Să-l înmulţească:38

În ebraică, joc de cuvinte între

Binecuvântarea implică şi extinderea lor pe teritorii vaste, nu numai creşterea în număr a urmaşilor lui Iafet. Tradiţia rabinică îl identifică pe Iafet cu strămoşul grecilor39, care va locui în corturile lui Sem, adică va deveni ucenicul lui Sem40 şi se va converti. Pentru creştini, lărgirea lui Iafet înseamnă extinderea legământului şi la păgâni, viitorii creştini, Iafet fiind un simbol al Bisericii.

Binecuvântarea sau blestemul patriarhilor peste capul unei descendenţe se realizează în urmaşii acestuia. Neamul lui Canaan va fi supus

Situaţia istorică concretă va fi aceea a domniei lui Saul şi a începutului domniei lui David, când israeliţii şi filistenii vor domni asupra Canaanului şi când filistenii vor invada o parte a teritoriului israelit. Socotim aici că exemplele s-ar putea extinde, mergând chiar până în zilele noastre.


Sclavia41


« Să fim însă cu luare-aminte la un lucru. Biblia încearcă aici să lămureascănici mai mult, nici mai puţin decât obârşia sclaviei şi explică aceasta aşa cum le convine stăpânilor de sclavi, exploatatorilor. După sfântă Scripturăreiese că robia se trage din faptul că unul din fiii lui Noe şi-ar fi văzut tatăl beat şi ar fi povestit despre aceasta fraţilor săi. »42

Analizând atitudinea Bisericii creștine față de comerțul cu sclavi din epoca modernă, găsim și

Biserica a fost implicată în comerțul cu sclavi43 pe mai multe planuri, dar a avut și un rol în abolirea acestuia. Problema este controversată și astăzi, având în vedere că Biserica nu și-a acceptat încă poziția și atitudinile deloc creștinești pe care le-a adoptat în trecut, vizavi de această chestiune.

Biblia, ca majoritatea textelor religioase, poate fi folosită pentru a susține puncte de vedere opuse, inclusiv privind problema sclaviei. Există mai multe referiri la sclavie în Biblie, acestea suportând interpretări diferite:

Ȋn consecinţă, unii clerici s-au folosit de textul Bibliei pentru a susține comerțul cu sclavi și sclavia.44

În timp, s-a creat o mentalitate, a apărut o legătură între culoarea pielii și credințele religioase pe de o parte și sclavie, pe de alta, pe baza căreia europenii au ajuns să-i condamne și să-i desconsidere pe africani. Pentru a-i duce în America, cei care îi capturau propriu-zis pe africani nu erau europenii. Comerțul era organizat pe plan local: căpeteniile triburilor capturau sclavii, apoi îi schimbau pe bunuri venite de pe continentul european45.

Nevoia de forță de muncă ieftină și începutul colonizării în Americi i-a făcut pe europeni să își îndrepte atenția către Africa, în contextul în care indienii erau considerați ca având un statut superior, diferit față de negri, și nu puteau fi transformați în sclavi. Unii considerau că trata transatlantică avea să-i ajute pe africani să intre în contact cu religia creștină și cu civilizația. Alţii, pentru a-și argumenta teoriile în sprijinul sclaviei, considerau curentele de aer favorabile care ușurau traversarea oceanului dinspre Africa spre Lumea Nouă un dar din partea Divinității.

În epoca medievală-modernă timpurie, africanii erau considerați păgâni, în ciuda faptului că în Nordul Africii au apărut unele dintre primele comunități creștine din lume. Deoarece părea ireconciliabil cu contextul cultural al continentului, europenii nu au recunoscut creștinismul african ca fiind adevărat.

În procesul de dezvoltare a sclaviei în Lumea Nouă, religia a fost un factor important. Sclavii africani, odată aduși, erau duși la locurile de muncă, unde suportau diferite procese menite a-i face mai servili, iar creștinarea a jucat un rol important în acest sens. De fapt, africanii acceptau doar acele aspecte ale creștinismului, care nu intrau în contradicție cu sistemele lor religioase tradiționale.

Prin adoptarea ideilor creștine sclavii puteau să-și dea seama de neconcordanța dintre ceea ce le spuneau misionarii despre iubirea aproapelui, egalitate și libertate, pe de o parte, și modul în care erau ei tratați, pe de altă parte ceea ce se putea dovedi a fi „periculos”. De aceea, deși evanghelizarea a fost una din justificările principale ale înrobirii africanilor, la început misionarii nu au fost foarte activi în rândul acestora.

Nonconformiștii” din Marea Britanie – prezbiterieni, quakeri, baptiști, metodiști au fost primele grupări creștine care s-au opus sclaviei. Originile aboliționismului creștin pot fi găsite în mișcarea quakerilor46. Încă de la nașterea sectei, aceștia fuseseră dintotdeauna persecutați pentru credința lor, astfel că era oarecum natural să se arate toleranți față de alte grupuri marginalizate sau persecutate. Quakerii cred că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, deci inclusiv africanii. Persoane importante din această sectă, precum Beniamin Lay sau George Fox, i-au încurajat pe cei din congregații să nu dețină sclavi. Ȋn 1696, quakerii din Pennsylvania și-au exprimat opoziția în mod oficial față de practica aducerii africanilor în America pentru a-i transforma în sclavi.

Ȋnsă aboliționismul creștin înfloreşte cu adevărat în secolul al XVIII-lea. În 1774, unul din fondatorii Bisericii Metodiste, Josn Wesley, publica un pamflet intitulat Thoughts upon slavery, în care scria că „libertatea este dreptul oricărei creaturi umane de îndată ce respiră aerul vital; și nicio lege umană nu-i poate lua acest drept care derivă din legea naturii”.

În timp ce Wesley a pus problema sclaviei din punct de vedere al moralității, William Wilberforce, unul dintre cele mai cunoscute personaje al mișcării aboliționiste britanice, credea că a fost ales de Dumnezeu pentru misiunea de a pune capăt practicii imorale a sclaviei.

În Marea Britanie, comerțul cu sclavi a fost abolit în 1807, iar sclavia a fost abolită în 1833. Biserica Catolică avea să condamne în mod oficial comerțul cu sclavi și sclavia abia în 1839, în timpul pontificatului lui Grigore al XVI-lea.

Ca instituție socială, sclavia există din cele mai vechi timpuri, fiind întâlnită în numeroase culturi și având forme variate.47 Ea nu a fost străină nici societății iudaice și nici celei creștine, după cum cunoaștem din istorie. Numeroase referiri la acest fenomen, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, dau mărturie nu doar despre prezența, ci și despre frecvența sa în sânul societății respective.

Realitățile istorice au confirmat faptul că apariția Creștinismului, Legea cea Nouă, nu a putut aduce cu sine abolirea sclaviei, cu toate precizările teologice cu privire la valoarea inestimabilă a persoanei umane, considerată unică și irepetabilă, şi bineînţeles liberă. Timp de secole, din contră, vom asista la situații contradictorii în care creștini laici și, în mod surprinzător, membri ai clerului erau deținători de sclavi. Pe de-o parte, acest fenomen regretabil arată cât de adânc era înrădăcinată sclavia, ca realitate „firească”, în mentalitatea omului antic și medieval, iar pe de alta, cât de profund este afectat omul de păcat, atfel încât să nu poată vedea în aproapele mai mult decât o „unealtă”.

Accentuarea robiei în plan spiritual-duhovnicesc, nu în plan social, este specifică Sfintei Scripturi, în special Noului Testament. Biblia vorbește omului în acest sens, mai ales despre robia păcatului și eliberarea din aceasta, despre trecerea de la condiția de rob, la cea de fiu al lui Dumnezeu.

Creștini care au deținut sclavi48

Mai ştim apoi că stăpânii de sclavi au fost totdeauna împilători, iar sclavii, oameni care nu puteau scutura jugul de pe grumazul lor.49

În Faptele Apostolilor se prezintă patru mărturii de convertire la creștinism a „caselor” unor păgâni. În fiecare caz, Sfântul Apostol Pavel sau Sfântul Apostol Petru a intrat în legătură cu „capul” casei. Un vis al lui Corneliu l-a făcut pe acesta să trimită doi sclavi și un soldat pentru a-l găsi pe Sfântul Petru. Apostolul a hotărât să-i boteze pe toţi din casă când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra celor adunați, incluzându-i foarte probabil și pe sclavi.50

Când Pavel a întâlnit-o pe Lidia, Domnul a deschis inima ei, ceea ce a condus la botezul ei, și al întregii ei case.51 Se presupune că mulți dintre aceștia erau sclavi.

Potrivit Faptelor, Sfinții Petru și Pavel au avut acces în „case” nu prin sclavi sau copii, ci chiar prin stăpâni. Deținătorii de sclavi au ales botezul nu numai pentru ei înșiși, ci și pentru ceilalți care țineau de ei, incluzând, foarte probabil, sclavii casei.

Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel, cea mai scurtă scriere a Noului Testament, este scrisă având în vedere problema sclaviei, mai precis, a iertării care se cuvine a o acorda sclavului care își părăsește stăpânul. Onisim a fost unul dintre cei 70 de Apostoli ai Mântuitorului, dar în tinerețe el fusese rob al lui Filimon, un creștin din orașul Colose. Onisim, greșindu-i lui Filimon, a fugit la Roma, unde va fi întemnițat alături de Sfântul Apostol Pavel. Onisim a auzit Evanghelia mântuirii de la „Apostolul neamurilor”, și tot de la el a primit Sfântul Botez. Deoarece tot Sfântul Apostol Pavel a fost cel care îl adusese mai înainte pe Filimon la dreapta credință, a mijlocit împăcarea între acesta și Onisim. Filimon l-a primit pe Onisim ca pe un frate, eliberându-l de robie, în urma epistolei.

La câteva secole după ce Sfântul Apostol Pavel îi scrisese lui Filimon, sfătuindu-l să acționeze cu iubire cu privire la fuga robului său Onisim, un alt deținător de sclavi, de această dată cleric, nu a văzut nicio nepotrivire între identitatea de stăpân de sclavi și statutul său eclesiastic.

Astfel, un bărbat creștin a dat comandă, undeva în secolul al IV-lea, de o zgardă din bronz pentru a fi pusă după gâtul unuia dintre sclavii săi. Pe zgardă era scrisă o inscripție în care se specifica: „Sunt sclavul Arhidiaconului Felix. Mă ține astfel pentru a nu fugi.” Vocea pe care o auzim aici nu este cea a sclavului, ci a stăpânului, chiar dacă mesajul este scris la persoana I de către un sclav anonim. Avertizat de încercările de evadare anterioare ale sclavului, Felix a comandat această zgardă, atât pentru a-l umili, cât și pentru a-l constrânge, considerându-l, potrivit legii, o proprietate a sa.

Astăzi am putea gândi realitatea sclaviei creștine ca

Însă Felix nu era preocupat, se pare, de o asemenea contradicție: zgarda pe care o comandase purta chiar și semnul sfintei cruci.

Imperiul Roman şi sclavia

...această legendă biblică a servit întotdeauna exploatatorilor şi le slujeşte drept justificare pentru toate formele de subjugare a celor ce muncesc: pentru jugul feudal, capitalist etc.52

Înțelegerea instituției sclaviei în timpul perioadei în care Creștinismul a apărut și s-a definit pe sine este necesară, atât pentru înțelegerea realităților presupuse de sclavie în comunitățile creștine, cât și a „discursului robieiîn scrierile creștine.

Există o mare varietate de surse care atestă prezența sclaviei în Imperiul Roman, de la acte de vânzare până la coduri de legi sau lucrări literare. Scrierile creștine contribuie, de asemenea, la înțelegerea sclaviei în Imperiul Roman, începând cu primul secol până în antichitatea târzie.53 Din punct de vedere legal, un bărbat putea decide dacă își asumă sau nu responsabilitatea creșterii unui nou născut. Copilul putea fi îndepărtat din casa părintească. Cei mai mulți dintre copii supraviețuiau abandonului. Oamenii din oraș cunoșteau unde erau părăsiți copiii de obicei.54 Multe personalități creștine din perioada primară au susținut continuarea sclaviei, precum Fericitul Augustin, în timp ce alți Părinți i se opuneau cu vehemență.

Sclavia la noi, în Țările Române55

« Atât de mult au împuiat preoţii capul oamenilor din popor cu acest basm biblic, iar clasele exploatatoare s-au pătruns atât de mult de avantajul unei asemenea explicaţii a originii robiei, încât nici nu se mai adresau altfel celor ce muncesc decât cu cuvintele neamul lui Ham”. » 56

Sclavia, ca realitate socială în diferite forme, a existat în Creștinism de aproape optsprezece secole. În consecinţă, nici Țările Române nu au fost ferite de acest fenomen.

Situația țăranilor iobagi se înrăutățește din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea și ajunge foarte aproape de sclavie, acest lucru este cunoscut, însă ei nu au fost niciodată sclavi asemenea romilor, adică fără personalitate juridică, făcând parte din bunurile stăpânului. Sclavia era deja practicată în Principatele Române la venirea romilor.

Primele atestări ale prezenței romilor în Țările Române constau în documente în care aceştia sunt listați ca bunuri ale unor mânăstiri.57

Existau trei categorii de sclavi, în funcție de stăpânul lor:


În anii 1800, odată introdusă economia de piață, sclavii sunt exploatați și mai mult ca înainte; ei sunt vânduți și cumpărați în număr mare ca orice marfă și folosiți în fabrici și în agricultură.

Codul penal din Muntenia din 1818 conține articolul:

Este cutremurătoare o mărturie a lui Mihail Kogălniceanu din acestă perioadă: „Pe străzile din Iași din tinerețea mea am văzut ființe umane cu lanțuri la mâini și la picioare, alții cu zgărzi de fier la gât. Bătăi crunte, alte pedepse ca înfometarea și legarea deasupra focului [...] femei despărțite de soți și fiice de părinți, oameni [...] vânduți ca vitele

Mișcarea aboliționistă începe să atragă din ce în ce mai mulți simpatizanți în a patra decadă a secolului al XIX-lea. Sclavia a fost abolită între anii 1843-1855:

S-a estimat că au fost eliberați peste un sfert de milion de sclavi.


Sclavia” în Biserică59

Dar clasa muncitoare, călăuzindu-se după învăţătura marxistă-leninistă şi bazându-se pe cunoaşterea istoriei societăţii şi a legilor dezvoltării acesteia, spune răspicat: nu e adevărat. – robia a fost creată de oameni.60

Poate ne-am întrebat mulți dintre noi de ce există în Biserică un întreg discurs teologic întemeiat pe „robie”. După cum am constatat, în cuprinsul multor rugăciuni, suntem numiți „robi ai păcatului” dar și „robi ai lui Dumnezeu”.

În sens propriu, robia sau sclavia presupune anularea libertății. Sclavul este un om ne-liber. Oare se întâmplă același lucru în raport cu Dumnezeu?

Din moment ce Hristos a venit la noi „chip de rob luând”, după cum ne spune Sfântul Ap. Pavel, nu ar trebui să ne simțim contrariați de această condiție, de robi ai lui Dumnezeu. Pentru că ne iubește, Hristos este gata să facă orice pentru a câștiga dragostea noastră, pentru a fi cu noi. Așa că El vine la noi ca un străin” și se lipește de noi. El însuși spune că a venit ca să slujească, nu ca să fie slujit. El a spălat picioarele lui Petru, El a primit să fie răstignit și lovit de cei pe care i-a făcut, de cei pentru care și după care a venit. Însă tot El a înviat morți, și ceea ce este mai mare, a biruit moartea prin Învierea Sa. El este Fiul Celui Atotputernic, Fiul Tatălui ceresc.

Părintele Savatie Bastovoi, vorbind despre această pogorâre a Lui Hristos, ca rob, la nivelul fiecăruia dintre noi, spune: „Dumnezeu vine în întimpinarea noastră. El vine ca un stăpân, dar El vine și ca un rob. Și noi ieșindu-i în întîmpinare, ieșim ca niște robi, dar și ca niște stăpâni. Ca niște robi ieșim, pentru că așa este dragostea, dragostea nu poate decât să se dăruiască pe sine. Și ca niște stăpâni pentru că numai stăpânii, numai cei cu demnitate egală își pot ieși unul în întâmpinarea altuia.

Problema noastră este că devenim robi ai lumii în care trăim și ai păcatelor. Există atât de mulţi oameni lipsiți de libertate:

încât n-ar fi o exagerare dacă am spune că trăim într-o lume de sclavi.

În capitolul 4 al Epistolei către Galateni, Sfântul Apostol Pavel ne arată pe Hristos ca fiind „Calea” ieșirii din robia acestei lumi.61 Apostolul Neamurilor arată, de altfel, în capitolul 3 al aceleiași epistole, că Botezul în Hristos ne face părtași condiției de fii”.62

În Hristos şi în Biserică, ni se deschide astfel calea către adevărată libertate: cea după Dumnezeu, o libertate spirituală, de care ne bucurăm în măsura în care renunțăm de fapt la falsa libertate, cea supusă păcatului, după învăţăturile lumii acesteia.63

Înfiinţarea şi falimentul primei internaţionale biblice – turnul Babel64


...primii oameni biblici au organizat o internaţională ca să distrugă măreţia şi puterea zeilor. Dar zeii le-au amestecat limbile şi i-au împrăştiat pe întinsul pământului. Atunci oamenii au încetat să mai construiască oraşul Babilon şi astfel zeii au distrus prima internaţională biblică....65

Istoria primordială se încheie cu episodul „Turnului Babel66. Aici se explică diversitatea lingvistică şi împrăştierea oamenilor pe tot pământul şi certifică o ultimă decădere în şirul suferit de umanitate începând cu păcatul protopărinţilor.67 Textul oferă chiar un joc de cuvinte, o etimologie populară, între numele cetăţii unde a fost zidit Turnul Babel (Babilon) şi verbul ebraic balal, „a amesteca”.68

Prin construcţia turnului şi a cetăţii oamenii au încercat recucerirea paradisului, fapt sugerat de venirea lor dinspre răsărit69, pentru că la răsărit fusese izgonit Adam.70 Venind deci dinspre răsăritul unde fugise Cain după fratricid şi unde ajunsese Adam după ce a pierdut raiul, oamenii îşi caută locul lor de origine, însă nu mai găsesc Edenul.

În locul Edenului, oamenii construiesc

Turnul Babel


...în afară de fiii lui Noe n-au existat alţi oameni pe pământ... de unde a apărut viitoarea soţie a lui Cain71

Putem deduce că Turnul Babel şi cetatea se doresc ca un surogat al Edenului dispărut. Oamenii se căznesc de data aceasta să-şi construiască singuri locul, raiul. Edenul fusese „sădit” de Iahve72, fiind o grădină sau mai bine zis o livadă cu pomi73, „plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat74. Babelul însă este construit din cărămizi şi smoală75. Materialul de construcţie, fabricat special, îl opune omul naturii vii. Putem intui aici şi o polemică împotriva urbanizării, mai ales că prima cetate, Enoh, a fost zidită chiar de ucigaşul Cain, primul om blestemat76.

Construcţia turnului are o motivaţie arogantă: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă77. Turnul al cărui vârf trebuia să ajungă la cer păstrează o aluzie la religia babiloniană, în care templul putea avea forma unei piramide în trepte, numită zigurat.78 Dar pentru Vechiul Testament, Babilonul şi templele sale idolatre devin simbol al rătăcirii şi decăderii. Dacă în akkadiană numele său înseamnă „poarta zeului79, în ebraică numele său, Babel, este explicat prin „amestec”, „confuzie80.

Construcţia mândriei umane


Şi nici un Dumnezeu nu ne va împiedica să făurim o uniune frăţească a tuturor...81

Aşa cum apare în original, faima pe care o doreau constructorii se referă la „nume”. Oamenii îşi doreau un „nume” mare, nesocotind astfel binecuvântarea divină acordată lui Sem, fiul lui Noe, în numele „Dumnezeului său” în Facere 9.26. În ebraică, Sem înseamnă chiarnume82, arătând că adevăratul renume se obţine prin Dumnezeu şi nu autonom.83

Chemarea lui Avraam din Facere 12 va sugera cum se primeşte numele.84 Avraam vindecă, prin aceasta, slava deşartă a Turnului Babel, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor neamurilor, iar autorul biblic arată cum credinţa lui Avraam devine adevăratul liant al popoarelor împrăştiate.

În literatura biblică, Babilonul devine astfel, datorită semeţiei constructorilor, o imagine a răutăţii.85 El este simbolul demonicului, iar regele Babilonului, numit „Lucifer86 şi „fecior al dimineţii87, se pogoară în iad - şeol, „în cele mai de jos ale adâncului88 pentru că a cugetat în sine: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi89. Sfinţii Părinţi îl identifică pe regele Babilonului care dorea să uzurpe tronul lui Dumnezeu cu diavolul90.

Întâlnim în Psalmul 136 o imagine şi mai surprinzătoare. Israeliţii exilaţi în Babilon sunt puşi să cânte psalmii Sionului91, dar ei refuză, răspunzând că nu pot cânta cântarea Domnului în pământ străin. În final, cei exilaţi jubilează într-o explozie de cruzime: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră92. Sunt fericiţi cei care ucid copii nevinovaţi, fie ei şi babilonieni? Trebuie ca ei să fie executaţi atât de barbar? Acest text se înţelege alegoric, într-un mod simbolic: aducerea tuturor gândurilor înaintea lui Hristos, Cel care este piatra din capul unghiului”.

Babilonul, simbol al „minţii amestecate”


...niciodată n-a existat pe pământ o singură limbă, ci întotdeauna mai multe...93

Pentru a înţelege textul, cu siguranţă, trebuie să plecăm de la simbolul Babilonului despre care am discutat. Sf. Vasile cel Mare interpretează în aceeaşi manieră simbolică: „Observă că Psalmul nu îl fericeşte pe cel care îl ucide oricum pe copilul babilonian, ci vrea mai întâi ca pruncii lor nou-născuţi să fie nimiciţi, nelăsându-i să ajungă să crească, pentru ca să nu sporească mai mult în răutate. Iar în al doilea rând că nu în orice fel sunt ucişi. Căci îl fericeşte pe cel care învinge şi întrece cu înţelepciunea sa naşterea de prunci a minţii amestecate, care se cheamă Babilon (amestecare), iar apoi îi izbeşte de stâncă. Iar Stânca, şi în acest (pasaj), este Hristos. Cel care loveşte învăţăturile rele de cuvântul adevărului, acela este cel care zdrobeşte pruncii babilonieni de piatră. De aceea, dacă pruncii Babilonului sunt învăţăturile eterodocşilor, care tulbură sufletul celui care (le) primeşte, copilul babilonian prins (trebuie) să fie (foarte) bine zdrobit de stâncă.94.

Ieremia anunţă în cuvintele îndreptate împotriva Babilonului95 că zeii babilonieni96 sunt distruşi97. Poporul ales trebuie să fugă din Babilon98, pentru că cetatea va fi distrusă. „De s-ar ridica Babilonul până la cer şi de şi-a întări întru înălţime cetatea sa, tot vor veni din porunca Mea pustiitorii, zice Domnul99. Desigur, ridicarea Babilonului până la cer sugerează semeţirea sa, fiind o aluzie în egală măsură şi la Templul Esagila ca având vârful comparabil cu Apsu, din Enuma Eliş.


Babelul din fiecare dintre noi


A poruncit să se ia 12 sugari, care să fie duşi într-un palat retras şi singuratic în apropiere de Agra şi să li se pună acolo 12 doici mute... până când au ajuns la vârsta de 12 ani... Copiii n-au vorbit în nici o limbă. Mugeau, ţipau şi scoteau o mulţime de sunete asemănătoare cu răgetele animalelor....100

Putem merge chiar mai departe. Istoric Turnul Babel este localizat în Babilon, prin identificarea cu ziguratul dedicat lui Marduk. Dar în sens duhovnicesc Babelul rămâne o realitate interioară a lumii căzute. Fiecare om orgolios îşi ridică în suflet un turn Babel şi sfârşeşte în confuzia creată de dorinţa „numelui” mare. Interpretăm astfel alegoric, prin observarea Turnului Babel drept o ispită permanentă a omenirii pervertite.

În Faptele Apostolilor cap. 2, instituirea Bisericii la Cincizecime duce la rebodândirea, prin Pogorârea Duhului Sfânt, a unităţii omenirii împrăştiate la Turnul Babel. Putem spune că Cincizecimea devine un Babel întors. Biserica fiind adunată „în acelaşi loc101, peste fiecare dintre cei prezenţi s-au aşezat „limbi (glossai) ca de foc102 şi „au început să vorbească în alte limbi (glossai)103. Se repară astfel „confuzia104 limbii (glossa) din Facere 11.7,9.105

Confuzia provocată de Turnul Babel este vindecată prin primirea Duhului, şi duce la comuniunea adunării în acelaşi loc sau, cum interpreta Sf. Vasile cel Mare, provoacă strivirea gândurilorbabiloniene” ale omului pe Stânca-Hristos.

Consideraţii istorice despre Turnul Babel


Biblia povesteşte că oamenii au început să construiască un turn care să se înalţe până la cer. Se prea poate ca oamenii din vechime să fi crezut că se poate ajunge la cer căţărându-te pe un turn înalt. Mai sunt încă şi azi mulţi care cred că la marginea zării cerul se uneşte cu pământul şi că babele în acel loc îşi înfig furca de tors în caierul norilor.106

Amănunte interesante despre viaţa din Orientul Mijlociu, în vremurile biblice sunt dezvăluite de mai multe texte babiloniene antice.107 Acestea sunt scrise cu ajutorul unui alfabet alcătuit din 107 cuneiforme şi sunt inscripţionate pe tăbliţe de piatră. Ele făceau parte din colecţia personală a unui om de afaceri.108 Scrierea a fost pusă la dispoziţia oamenilor de ştiinţă pentru a fi tradusă de către proprietar şi face referire la

Pe tăbliţe s-a găsit un pasaj interesant: un fragment dintr-un discurs al regelui Nabucodonosor al II-lea110.

Mai mulţi savanţi susţin că impunătoarea piramidă construită de acesta a inspirat pasajul biblic referitor la Turnul lui Babel. Regele povesteşte, în textele antice, cum a adunat oameni din întreaga lume pentru a construi turnul dedicat lui Marduk şi un altul mai mic în oraşul Borsippa.111 Nu era aceasta prima dată când Nabucodonosor al II-lea se lăuda cu realizările sale. Anterior tăbliţelor lui Martin Schøyen au fost descoperite trei scrieri similare care vorbesc despre regele biblic, însă acestea sunt prost conservate, fiind expuse în aer liber în Libanul de astăzi. Tocmai de aceea, recent tradusele înscrisuri babiloniene oferă şi cea mai bună reprezentare grafică a lui Nabucodonosor al II-lea:

Pentru prima dată, Turnul Babel este amintit în Vechiul Testament.113 O povestire asemănătoare se păstrează în opera „Enmerkar și Domnul Arattei”, care este însă sumeriană. Cuvântul „babel” provine de la akkadianul „bab-ilim”, care înseamnă „poartă spre Dumnezeu”. De asemenea, „babel” ar putea să mai însemne și „amestecare”, „confuzie”.114

Descendenții lui Noe, uitând și lepădând închinarea la adevăratul și singurul Dumnezeu, au ajuns să înalțe acest turn pentru a dobândi faimă și pentru a ajunge la cer. Turnul Babel se vroia a fi o capodoperă umană a orașului Babel - Babilon. Babel era, la acea vreme, un oraș unde erau adunați toți oamenii de pe pământ, cu toții vorbind o singură limbă.

Regele Nimrod era conducătorul orașului, orașul său fiind primul oraș construit după Potop. „Nimrod a fost cel dintâi viteaz pe pământ.”115 În cartea Facerii nu ni se spune că regele Nimrod, ar fi ordonat construirea turnului Babel, însă aceasta este mărturisită de alte surse, cu sau fără temei.

Hotărârea de a ridica un turn care „să ajungă până la cer” a fost motivată de

Oamenii au început a sluji lor înșiși, încetând a mai sluji lui Dumnezeu. Făcând ca fiecare să vorbească o altă limbă, Dumnezeu le-a pedepsit însă mândria. Astfel, din cauza mulțimii limbilor vorbite de constructori, oamenii nu s-au mai putut înțelege între ei, și deci nu au mai putut termina construcția. Nemaiînțelegându-se între ei, oamenii s-au împrăștiat pe toată fața pământului.

Ȋn repetate rânduri, Turnul Babel a fost identificat cu ziguratul lui Marduk, numit Etemenanki. Această teorie nu este acceptată de toți cercetătorii subiectului.116

Turnul Babel apare desenat încă din epoca romană.117 S-a crezut inițial că Turnul Babel se află la

unde au rămas impresionante vestigii ale ziguratelor. Ţinând cont că acesta a fost dărâmat până la pământ, incertitudinea localizării turnului este firească. Arheologii au descoperit ruinele orașului Babilon aproape de Hillah, Babil Governorate, Irak.

Istoricul grec Herodot, narator fidel și mare călător, a vizitat Babilonul pe la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. Acesta a văzut numai niște ruine uriașe, căci Xerxes a distrus turnul din Babilon odată cu cucerirea locului.

O tăbliță de argilă, având dimensiunile de 20 x 10 cm, păstrată astăzi în Muzeul Luvru, a fost descoperită într-o colecție particulară de părintele Vincent Scheil. Tăblița aceasta vorbește despre dimensiunile turnului: baza acestuia era pătrată, având fiecare laterală lungă de 90 de metri.

Regele Alexandru cel Mare a dorit refacerea orașului Babilon, după înfrângerea lui Darius, în anul 33 î.Hr, el văzând în acest loc un potențial economic semnificativ. Astfel, a început mai întâi cu îndepărtarea ruinelor vechiului turn, lucrare care a necesitat un efort uriaș. Până să înceapă lucrările de ridicare a turnului, regele macedonean a murit, planul fiind și el abandonat.


Traiul drept al patriarhilor118


Biblia nu zugrăveşte viaţa crescătorilor de vite şi a păstorilor din zilele noastre, ci viaţa marilor proprietari de turme,... Avraam cât şi Isaac, Iacov şi ceilalţi – sunt inventaţi, nu au existat...119

Ȋn acest verset: „Pe atunci s-a făcut foamete în ţinutul acela şi s-a coborât Avram în Egipt, ca să locuiască acolo, pentru că se înteţise foametea în ţinutul acela.“120 întâlnim prima menţiune despre acest cumplit fenomen social al lipsei generale şi prelungite de hrană - foametea.121

Situaţia aceasta dificilă se petrecea în momentul în care Avraam dorea să se stabilească în Canaan împreună cu familia şi apropiaţii săi. Dreptul Avraam avea să treacă printr-o încercare grea, dar „nu se tulbură, nu gândeşte ce gândesc oamenii şi nici nu pune foametea pe seama venirii lui122, ba din contra, plecarea lui către Egipt este o răspândire a „luminii virtuţii lui” printre locuitorii acestei ţări aflaţi în „întunericul rătăcirii”. De altfel, aceste peregrinări din Canaan spre Egipt şi înapoi, şi nu numai dinspre Canaan, ci şi din alte regiuni, vor fi amintite şi cu alte prilejuri în Sfânta Scriptură. Acest drum către Egipt al lui Avraam prefigurează

Critica istorică consideră peregrinările lui Avraam descrierea migraţiei nomazilor aramaici.123 În a doua jumătate a mileniului al doilea î.Hr., Avraam s-a stabilit în Palestina în ciuda opunerii localnicilor şi a împlinit astfel voinţa Domnului, luându-şi tribul din Mesopotamia.124

Pământul este rotund! Şi se mişcă !125


Cristofor Columb, expunându-şi planurile în legătură cu America (despre care europenii încă nu ştiau nimic pe atunci şi pe care el o descoperise), a emis părerea că pământul este rotund, că poate fi înconjurat fără să i se dea de margine şi că pe partea cealaltă a pământului trăiesc de asemenea oameni, popii l-au declarat eretic...126

V-ați întrebat de foarte multe ori cine a fost primul om care a demonstrat cu adevărat că Pământul este rotund. Primul care ar fi afirmat acest lucru ar părea să fie Aristotel127, dar cu siguranță acesta nu reușise să demonstreze clar acest aspect. În sec. al III-lea î.e.n. o asemenea afirmație, trebuie să remarcăm, reprezenta un risc mare mai ales în lipsa unor dovezi solide.

Eratosthene128 a captat însă atenția în jurul anului 240 î.e.n, răspunzând uneia dintre întrebările esențiale ale omenirii în acea perioadă, iar modul în care a demonstrat și a susținut această afirmație a atras cu adevărat atenția. Reușea Eratosthene să demonstreze că Pământul este rotund?129

Ȋntr-o zi însorită, aflat în perioada solstițiului de vară la Syene, el observa ceva foarte interesant: umbrele clădirilor aproape dispar la prânz acest lucru datorându-se faptului că soarele se află aproape perpendicular deasupra. Eratosthene știa că într-o zi de solstițiu130 la prânz se putea observa clar umbra turnului din Alexandria, el petrecându-și majoritatea timpului în Alexandria. Umbra lăsată de un turn reprezenta 1/50 din circumferința unui cerc, acest lucru fiind calculat uşor din lungimea umbrei şi din înălţimea turnului, acesteia corespunzându-i un unghi de aproximativ 7 grade. Pornind de la aceste ipoteze, totul a fost matematică mai departe. Singura dilemă o reprezenta aflarea distanței cât mai precise dintre cele două locații: Syene – Alexandria.

Eratosthene131 a apelat la o soluție simplă: a plătit pe cineva să parcurgă la pas distanța dintre cele două orașe și să se întoarcă cu un răspuns clar.132 Ȋn urma unui calcul simplu, a putut determina valoarea circumferinței Pământului.133

O altă opinie revendică paternitatea descoperirii că Pământul este o sferă:134

71 de oamenii de știință musulmani, conduși de Al-Kvarizmi135 s-au strâns la porunca califului Al-Mamun și au descoperit că Pământul este o sferă, cu 700-800 de ani înainte de Galilei.

Alţii afirmă că, pe vremea când oamenii credeau că pământul este plat, Cristofor Columb (1451-1506) a descoperit că el este rotund.136 Columb a crezut ceea ce afirma din tot sufletul. Cei din jur l-au batjocorit şi l-au ironizat. Cum a descoperit Columb că pământul este rotund? Prin cercetarea Bibliei, zic aceştia. Citind, Columb s-a grăbit să creadă acest adevăr din Biblie. Ȋn loc să ajungă la capătul pământului în călătoria sa, el a descoperit un pământ nou. Columb scria regelui Ferdinand şi reginei Isabella următoarele cuvinte în anul 1502: „Descoperirea mea împlineşte pe deplin ceea ce fusese scris de profetul Isaia“.

Cristofor Columb a găsit afirmaţia profetului Isaia fiind un om care citea Biblia: El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste; El întinde cerul ca un văl uşor şi îl desface ca un cort de locuit.137 Cuvintele Bibliei i-au dat siguranţă lui Columb în căutările sale.138

Din cercetările făcute, rezultă că cel care a fost judecat pentru că a afirmat că Pământul este rotund sau care a susţinut sistemul heliocentric a fost Galileo, nu Columb. Galileo a preluat heliocentrismul de la Copernic.139 Dar să vedem cum a fost în timpul lui Copernic.

Ȋnainte de a împlini 40 de ani, în 1512, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an, 1512, se mută la Frauenburg, face parte din comitetul Concilului din Laterano (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală,140 Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești, pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Astfel, Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei revoluții științifice. El a deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.

A dovedit, după o muncă de 40 de ani, inconsistența teoriei geocentrice a lui Ptolemeu și astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu.

Așa cum se temuse Copernic141, ipoteza lui sosea într-un moment critic: ruptura produsă în biserica creștină apuseană de Luther. Reacția naturală a Bisericii Catolice, concurată fiind acum de protestantism, a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunoscută de istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei, precum Calvin sau Luther, au fost primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, de frică că ar putea pierde adepți, a cărei practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe142, va emula în privința copernicianismului teologia protestantă cu accentul ei pus pe litera Bibliei și va condamna în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul. Un factor decisiv în schimbarea de atitudine a autorităților catolice l-a avut, consideră Koiré, și realizarea gravelor consecințe de ordin teologic pe care le aducea heliocentrismul copernician, care făcea din Pământ o simplă planetă printre altele, așa cum arătase deja la acel moment criza declanșată de teza universului infinit și ipoteza existenței mai multor sisteme solare, așa cum speculase turbulentul Giordano Bruno. Pe de altă parte, pentru întreaga ierarhie religioasă (catolică și protestantă), mai importantă și amenințătoare chiar decât ipoteza heliocentrică propusă de Copernic, era pretenția lui și a discipolilor lui de a pune speculația științifică sau filozofică mai presus decât Biblia și exegeza biblică.143 Dacă până nu cu mult timp în urmă teologia era încă cunoscută sub numele de regina științelor”, în timp ce știința sau filozofia, cum era ea numită în epocă, era considerată sluga teologiei144, noile științe, precum astronomia și matematica, pretindeau acum că vehiculau și dobândeau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și interpretată chiar și Biblia.

Doctrina sa heliocentrică a fost dezvoltată și completată de Johannes Kepler și apoi de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai lui Copernic, precum Giordano Bruno și Thomas Digges, ajung la ideea universului nesfârșit, idee care nu mai este astăzi contestată de nimeni.

Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.

Iată acum câteva consideraţii referitoare la Galileo145:

Psalmul 93.1 și 96.10 (în creștinismul occidental), precum și Cronici 16.30146 includ un text ce afirmă că „lumea este întărită, și nu se clatină”. În Biblia ortodoxă avem aceste texte la Ps. 92.2147 sau la Ps. 95.10148. În traducerea lui Cornilescu a Bibliei catolice, Ps. 104.5 spune : „Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. Mai mult, Eclesiastul 1.5 spune că „Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc.

Galileo a apărat heliocentrismul și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din Scriptură. El a adoptat poziția lui Augustin asupra Scripturii, care spune că nu trebuie luat fiecare pasaj în mod literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de cântece și poezii, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele apune și răsare.

Galileo a mers la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu interzică ideile lui Copernic, dar Cardinalul Bellarmine, acționând după directivele Inchiziției, i-a dat un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă, iar Soarele stă nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute ipoteza heliocentrismului. Galileo s-a ținut departe de controversă o perioadă. El și-a reluat proiectul de a scrie o carte despre acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623.149 Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost publicată în 1632, cu permisiunea Papei și cu autorizație oficială de la Inchiziție.

Papa Urban al VIII-lea i-a cerut personal lui Galileo să dea argumente atât pentru, cât și împotriva heliocentrismului în cartea sa și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. A mai cerut ca ideile sale proprii în această privință să fie incluse în cartea lui Galileo. Galileo a îndeplinit doar ultima dintre aceste cereri. Întâmplător sau deliberat, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, Simplicio, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a părut a fi un prost. Deși Galileo spunea în prefață că personajul este denumit după un faimos filosof aristotelian150, numele „Simplicio” în italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”. Rolul lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii să pară o carte ce susține un punct de vedere: un atac împotriva geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei copernicane. Greşeala lui Galileo a fost că a pus cuvintele Papei Urban al VIII-lea în gura lui Simplicio. Se pare că că Galileo nu a acționat din răutate, sunt de părere majoritatea istoricilor și că a fost luat prin surprindere de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea. Papa nu a luat ușor nici susținerea ideilor copernicane și nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la adresa sa. Galileo și-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai puternici și mai mari susținători, Papa, și a fost chemat la Roma să-și apere scrierile.

Galileo şi-a pierdut mulţi dintre susținătorii de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii. Apoi a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

După ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, conform legendelor populare, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă: Și totuși, se mișcă!, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător.154

După o perioadă petrecută cu arhiepiscopul de Siena155, lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde la un moment dat a orbit și unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu. În arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe.156

Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani.157

În 1718, a fost ridicată interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo, când s-a acordat permisiunea de a publica o ediție a lucrărilor sale, la Florența, cu excepția Dialogului. Papa Benedict al XIV-lea a autorizat în 1741 publicarea unei ediții a lucrărilor științifice complete ale lui Galileo, inclusiv a unei versiuni ușor cenzurate a Dialogului. În 1758. a fost ridicată interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau heliocentrismul, dar au rămas în vigoare interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului și ale lucrării De Revolutionibus a lui Copernic. În 1835, toate urmele de opoziție oficială față de heliocentrism din partea Bisericii au dispărut când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate din Index.

În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs ținut la câteva luni după alegerea sa ca Papă, în fața Academiei Pontificale de Științe, l-a descris pe Galileo ca pe unul dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării”.158

La 15 februarie 1990, Cardinalul Ratzinger (ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea), într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din Roma, a citat câteva păreri actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind ceea ce el numea „un caz simptomatic ce ne permite să vedem cât de profundă este astăzi îndoiala față de era modernă, tehnologie și știință.159

Ȋn 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea și-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galileo și a emis o declarație prin care recunoștea erorile comise de tribunalul bisericesc care a judecat pozițiile științifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru Cultură. Vaticanul a propus apoi, în martie 2008, completarea reabilitării lui Galileo prin ridicarea unei statui în interiorul zidurilor Vaticanului. În luna decembrie a aceluiași an, papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat contribuțiile aduse astronomiei, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a primelor observații telescopice ale lui Galileo.

Ceea ce trebuie adăugat este faptul că oamenii Bisericii, clerul în special, au o în general o pregătire umanistă, care de cele mai multe ori nu are legătură cu educaţia de tip real sau cu tehnica. De aceea, deciziile luate de cler, care se referă la domenii pe care nu le cunosc sau nu le înţeleg, sunt eronate. La aceasta se adaugă o presiune, care poate fi uneori foarte puternică, a celor care înţeleg la un nivel minimal religia sau care se opresc la litera Scripturii.

Migraţia în perioada 3000-1200 î.Hr.160

În mileniul al treilea î.Hr.,

au migrat către Mesopotamia. În vreme ce o civilizaţie urbană lua naştere în Orientul Apropiat, o migraţie în masă începea în Asia. Aceasta a continuat, în unele cazuri, timp de un mileniu, mai mult chiar decât migraţiile din Antichitatea târzie. Venirea popoarelor mării şi a celor de navigatori şi călăreţi a trezit o mare îngrijorare în rândul băştinaşilor la începutul primului mileniu î.Hr.

Popoarele semite şi cele indo-europene


Şi iată ce povesteşte Biblia despre isprăvile acestui „sfânt”, aceste isprăvi ca un exemplu de moralitate. Când foametea din ţara Canaan l-a silit pe Avraam să vină în Egipt...161

Drept consecinţă a venirii triburilor semite şi indo-europene în Orientul Apropiat, în mileniul al treilea î.Hr. a avut loc o deplasare a polilor de putere. Triburile semite au venit, în valuri succesive, din Arabia, stabilindu-se în „Semiluna fertilă”.162

Diferitele „populaţii” sau „triburi” nu au fost niciodată bine individualizate sau definite. De exemplu, se presupune că poporul Hicsos, care a invadat Egiptul în anul 1650 î.Hr., era alcătuit atât din populaţii semite, cât şi din huriţi de origine indo-europeană. Dar distincţia între „indo-european” şi „semit” se bazeazã pe scrierea şi limbile folosite de aceste grupuri şi oferă puţine detalii despre structura lor etnică sau despre originile geografice exacte ale triburilor.166

Popoarele mării şi popoarele ecvestre


înseamnă că au mai existat şi alţi oameni afară de Adam, altfel oamenii aceia nu ar fi avut cum să ajungă acolo...167

La începutul sec. al XII-lea î.Hr., regiunea de est a Mediteranei a trecut prin schimbări profunde. Nici marile civilizaţii, precum Imperiul Hitit, nici minoienii, micenienii sau canaaneenii nu au putut înfrunta noul popor de călăreţi şi navigatori.

Legenda Atlantidei


„…se vor prăbuşi de îndată ce vor ieşi câteva şuruburi şi scoabe ale şandramalei…168

Unii cercetători au stabilit conexiuni între invazia „popoarelor mării” şi legenda Atlantidei. Potrivit acestei teorii, migraţia triburilor ar fi fost declanşată de o catastrofă naturală de proporţii. Unii arheologi presupun că epicentrul acelui dezastru ar fi fost insula Santorini (Thera), din Marea Egee. O erupţie vulcanică a scufundat, în sec. al XVII-lea î.Hr., o parte considerabilă a insulei în mare. Căderile de cenuşă şi cutremurele care au avut loc la fundul mării au afectat întreaga regiune şi i-ar putut determina pe localnici să plece într-o migraţie masivă.

Termenul de „popoare ale mării” prezent în documente hitite şi egiptene începând cu 1300 i.Hr., se referă la mai multe triburi diferite, cu origini controversate şi în prezent. S-au emis ipoteze conform cărora ei ar fi sosit din

Popoarele mării au semănat frica printre triburile sedentare, care se ocupau cu negoţul. Într-un final, s-au stabilit şi ei pe un teritoriu, la fel ca şi filistenii, care au cucerit Siria şi zona de coastă a Palestinei, distrugând oraşele-stat canaaneene, ceea ce a înlesnit preluarea controlului zonei de către evrei.

Migraţia

s-a asemănat cu cea a popoarelor mării.

Grecii au pornit din Balcani, invadând teritoriul Greciei de azi şi distrugând civilizaţia minoică şi pe cea miceniană. Imperiul Hitit a căzut şi el sub presiunea popoarelor mării. Tracii, lidienii şi frigienii au pătruns în Asia Mică dinspre nord, în vreme ce grecii şi alţi navigatori au atins doar coastele acesteia. Etruscii par să se tragă şi ei dintr-un trib de navigatori, conform Eneidei, în care se povesteşte şi despre fondarea Romei.

Principalele triburi de războinici călăreţi din această perioadă sunt sciţii şi cimerienii, de origine indo-europeană, care au ieşit din stepele eurasiatice, ajungând la sud până în Asia Mică şi Iran, iar la vest până în Germania şi Italia de astăzi. Cimerienii, alungaţi de sciţi, s-au aliat cu asirienii şi au distrus Regatul Urartu. Au fost apoi împinşi în Asia Mică, unde i-au învins pe frigieni, fiind înfrânţi la rândul lor de lidieni. Sciţii au controlat zona Ucrainei de astăzi, până în jurul anului 100 î.Hr., însă au fost asimilați ulterior de populaţii nomade de călăreţi, precum sarmaţii.



Avraam în Egipt170


...acest drept patriarh s-a hotărât să facă următoarea afacere avantajoasă: să cedeze pentru un timp pe nevastă-sa, Sara, Faraonului egiptean, în primul rând, ca să-şi poată aşterne lui însuşi un trai fără primejdii...171

Coborând în Egipt, Avram anunţă

Drumul către Egipt e întotdeauna coborâtor, în Biblie, nu doar din pricina amplasării joase a ţării, cât mai ales pentru simbolistica sa, el fiind pentru evrei, cel mai adesea, echivalentul forţelor răului.172

În istoria mentalităţilor se consemnează că a fost o vreme când viaţa soţului conta mai mult decât reputaţia soţiei. Se pare totuşi că egiptenii ignorau obiceiul unor nobili mesopotamieni de a-şi proclama pe una din soţii drept soră, titlu care conferea o poziţie privilegiată. Accentul acestui episod nu cade însă pe slăbiciunea lui Avram, dacă a existat vreuna, ci pe iconomia divină care-l salvează pe beneficiarul făgăduinţei lui Dumnezeu, indiferent de circumstanţe sau de calitatea omului.173 Avram cere Sarei să spună că este sora lui. Dintr-un alt loc174, vedem că ei erau fraţi după tată. Dar existau în vechime şi aşa-numitele soţii-surori, conform textelor juridice descoperite la Nuzi.175

Faraon nu desemna o anume persoană, ci pe regele Egiptului, oricare ar fi fost el. Faraon era un nume generic cunoscut încă din secolul al XV-lea î. Hr. Lui Avram i s-a luat de îndată femeia şi a fost dusă la Faraon.176 Faraon177 e icoana şi tipul desfrânării diavoleşti. Căci strădania şi scopul cea mai mare a aceluia e să strecoare şi în minţile sfinţilor seminţele desfrânării aflate în el, ca să primească să rodească cele plăcute şi iubite lui.

Socotim că Scriptura nu înşiră simplu averile lui Avram, dacă acestea nu ar avea un înţeles mai înalt.178

Unii comentatori au observat că despre Faraon nu se spune că nu s-a atins de Sara, cum se va spune în cap. 20 despre Abimeleh. Deci, Faraon îi este aşadar inferior acestuia din urmă.179

Umanul din personajele biblice este unul dintre lucrurile pe care le găsim pline de inspirație în studiul Torei.180 Aceste personaje sunt strămoși mitici, valori, dar fac greșeli in mod constant, lăsând un record de slăbiciuni umane paradigmatice din care putem învăța. Ne întrebăm de fiecare dată când citim, cum ar putea Avram să o descrie pe Sarai ca necăsătorită și să permită să fie luată în haremul lui Faraon?! Avram aleargă ulterior la război cu curaj pentru a salva pe nepotul Lot, dar aici se punea în pericol soția lui, pericol de exploatare sexuală... Mai rău, doar câteva capitole mai târziu Avram refuză să fie încărcat cu pradă de război,181 dar aici citim faptul că Avram a acceptat o avere mare în schimbul acestui cvasi-târg îngrozitor al său.182

Avram nu se referă la Sarai ca la o persoană, ci ca la un instrument care să-i poată aduce siguranță și ca la o marfă a cărei vânzare îi poate aduce bogăție. Această dezumanizare a ei creează un model: mai târziu, Avram se angajează în aceeași înșelăciune din nou, și fiul său Isaac spune o minciună identică despre soția lui, Rebecca. Poate că această acțiune a dus la înrobirea israeliților, deoarece indică faptul că ideea că o persoană ar putea fi un instrument sau marfă a devenit o parte a culturii comunității. Descendenții lui Avram aveau nevoie de a experimenta sclavia, exploatarea, cu scopul de a schimba obiceiul lor negativ de a dezumaniza pe ceilalți. Numai ca foşti robi puteau înțelege pe deplin cât de distructivă este această mentalitate și pentru a aprecia în modul cel mai profund personalitatea și drepturile celorlalți oameni.183

Ciudat, chiar dacă Avram cere permisiunea Sarei sau cooperarea sa, răspunsul ei lipsește. De fapt, ea nu vorbește deloc, și naratorul nu ne spune ce se întâmplă cu ea în palatul lui Faraon...

Geneza 12.11-13 și 26.7 indică teama lui Avraam că, deoarece soția lui, Sarah, era atrăgătoare, ar fi putut fi luată în haremul domnitorului străin și el va fi ucis.184 Acest lucru sugerează percepția acestora că domnitorul ar fi dispus să negocieze cu fratele unei femei înainte de a o lua în haremul lui, dar că domnitorul ar fi mai înclinat să-l omoare pe soțul acesteia, dacă dorea soția. Astfel, această strategie, „ea este sora mea”, ar putea oferi, teoretic mai mare protecție soției, precum și protejarea soțului ei, spun unii comentatori.

Ni se pare destul de forțat aceasta. Cum deducem din teama lui Avram de a fi ucis că el și Sarai vor dezvolta o strategie de tipul „frate-ca-negociator”? Ce dovezi textuale există că strategia lor îi protejează pe amândoi (pe ea - de sex, pe el - de moarte)? Se vrea să credem că Avram a crezut că egiptenii erau dispuși la crimă pentru a ajunge la o femeie frumoasă căsătorită, dar pentru a ajunge la o femeie frumoasă singură, s-ar simți obligați să respecte subtilitățile legale. Acest lucru ni se pare destul de exagerat. O interpretare mai plauzibilă ar fi că Avram s-a temut că egiptenii aveau de gând să o ia pe Sarai, indiferent cu cine era, dar cel puțin în cazul în care Avram se dă drept un frate, atunci şi-ar salva propria piele, deoarece un frate în viață nu ar fi complicat moral intențiile sexuale ale egiptenilor față de cazul în care ar fi în viață soțul. Avram pare să fi urmărit aici răul cel mai mic din două opțiuni foarte proaste:

Deci, în aceste condiții, alegerea lui are un anumit sens. Dar oricare ar fi presupunerile lui Avram și ale lui Sarai, să vedem ce se întâmplă de fapt.

Gen. 12 nu vine să spună dacă Sarai a avut relații sexuale cu Faraonul sau nu. Dar dacă Avram se prezintă ca frate și lasă pe Sarai să se ducă la Faraon, înseamnă cu siguranță că el a anticipat că aceste relații sexuale ar putea avea loc. Frumusețea lui Sarai nu o califică pentru postul de spălătoare sau servitoare la palat, la urma urmei. Mai mult, textul pare să susțină ideea că „luarea de nevastă” a avut loc. Ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise, a fost suficient pentru Faraon să dea lui Avram „oi, boi, și robi, și roabe, și măgărițe și cămile” (v. 16). A fost de ajuns, de asemenea, căci „Domnul a nenorocit pe Faraon și casa lui, cu mari urgii, pentru Sarai” (v. 17). Compară această poveste cu alte două povești similare tip „soția-soră” din Vechiul Testament.185 Dintre cele trei povestiri din Geneză, în care un profet se revendică fals ca fratele soției sale, două dintre ele indică în mod clar faptul că activitatea sexuală extra-maritală ar fi adus un blestem grav - deși sexul nu se întâmplă niciodată - în timp ce în a treia186, „luând de soție”, pare să se fi întâmplat, și plăgile nu sunt doar promise, ci se întâmplă de fapt. În concluzie, citirea acestei povești pare a fi ceva mai incomod pentru urechile noastre moderne: Sarai a făcut, de fapt, sex cu Faraon, așa cum Avram știa că se va întâmpla, iar Avram și Sarai au fost ambii recompensați de Faraon pentru aceasta, dar Dumnezeu a pedepsit pe Faraon pentru că a luat de soție o femeie măritată. Nu cumva proiectăm scrupulele noastre morale moderne asupra profeților care au trăit acum multe milenii? Acesta este unul din punctele de vedere susţinute de unii comentatori.

Un alt punct de vedere susţine cele de mai jos:

Și s-a întâmplat, când Avram a ajuns în Egipt că egiptenii au văzut femeia, care era foarte frumoasă.187

Rashi constată că textul ar trebui să spună „atunci când Avram și Sarai au venit în Egipt”.188 El înțelege de aici că Avram o ascundea pe Sarai într-un coș. Avram a instruit-o pe Sarai să ascundă adevărul și să spună egiptenilor (în cazul în care deschid coșul), că ea este sora lui. (Ea este, de fapt nepoata sa, fiica fratelui său decedat, și, prin urmare, nepoata soțului său.) În calitate de „frate”, el va cere o zestre mare egiptenilor pe care aceștia nu și-ar permite-o. (Ca soț al ei, ar fi fost ucis.) Oamenii lui Faraon, cu toate acestea, plătesc zestrea și iau pe Sarai la palatul lui Faraon.189 Dumnezeu protejează puritatea ei prin lovirea lui Faraon și a casei lui, cu plăgi mari.190

Numele Iscăi în literatura rabinică191


În vremurile acelea, când slugile erau roabe, prigoana se transforma în schingiuire: bătaia cu vergile sau cu biciul, căci Agar era doar sclavă.192

Sarah a fost nepoata lui Avraam, fiind fiica fratelui său Haran. Ea a fost numită, de asemenea, „Isca193, pentru că frumusețea ei a atras atenția generală și admirație194. Era atât de frumoasă, încât toate celelalte persoane păreau maimuţe față de ea195. Nici chiar greutățile călătoriei ei cu Avraam nu au afectat frumusețea ei196. În conformitate cu o altă explicație, ea a fost numită Isca pentru că a avut viziune profetică197. Ea a fost superioară lui Avraam în darul profeției198. Ea a fost „coroana” soțului ei; și el ascultat cuvintele ei, deoarece i-a recunoscut superioritatea199. Ea a fost singura femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică să fie abordată de El direct, toate celelalte profetese primind revelațiile prin îngeri200. În călătoriile lor, Avraam a transformat oamenii și Sarah femeile201. Ea a fost numită iniţial „Sarai”, adică, „prințesa mea”, pentru că ea a fost prințesa casei sale și a tribului său; mai târziu, ea a fost numită „Sarah”=„prințesă”, pentru că a fost în general recunoscută ca atare202.

În Haremul lui Faraon203


...Iată tu vei muri din pricina femeii pe care ai luat-o; că ea este legată cu bărbat! Ci Abimelec nu se apropiase de Sara şi a răspuns: doamne, oare ucide-vei tu şi pe omul cel drept? Nu mi-a spus chiar el: ea este sora mea şi ea n-a zis aşişderea: el este fratele meu?...204

Pe drumul spre Egipt, Avraam și-a ascuns soția într-un coş, pentru ca nimeni să nu o vadă. La frontieră, coşul a trebuit să treacă prin mâinile unor funcționari, care au insistat să îi examineze conținutul, cu scopul de a determina valoarea taxelor de plătit. Când l-au deschis, o lumină strălucitoare se răspȃndi din frumusețea lui Sarah. Fiecare dintre oficiali a dorit să intre în posesia ei, fiecare oferind o sumă mai mare decât rivalul său. Când a fost adusă înaintea lui Faraon, Sarah a spus că Avraam era fratele ei, iar împăratul, după aceea, i-a dăruit acestuia din urmă mai multe cadouri și însemne de distincție. Ca semn al iubirii sale pentru Sarah, regele îi dărui o întreagă proprietate, ținutul Gosen, ei și urmașilor ei; din acest motiv israeliții au trăit ulterior în locul acesta. El i-a dat, de asemenea pe propria sa fiică Agar, ca sclavă lui Avram. Sarah s-a rugat lui Dumnezeu să-i elibereze de rege, și El a trimis în consecință un înger, care a lovit pe Faraon ori de câte ori încerca să o atingă. Faraon a fost uimit de aceste lovituri, despre care a vorbit deschis cu Sarah, care a mărturisit că era nevasta lui Avraam. Atunci regele a încetat să se mai apropie de ea. În conformitate cu o altă versiune, Faraon a insistat şi după ce ea i-a spus că ea era o femeie căsătorită, în consecință, îngerul l-a lovit atât de violent încât a devenit bolnav, și, prin urmare a fost împiedicat să continue să-i facă necazuri. Conform unei alte tradiții, atunci când Faraon a văzut că aceste minuni lucrau în numele lui Sarah, i-a dat-o pe fiica sa Agar ca sclavă, spunând: „Este mai bine ca fiica mea să fie un sclav în casa unei astfel de femei decât amantă în altă casă”; Abimelec a acționat asemenea. Sarah a tratat-o bine pe Agar, iar pe femeile care veneau să o viziteze pe ea, le trimitea pentru a o vizita, de asemenea, şi pe Agar. Atunci când Agar a rămas gravidă cu Avraam, a început să o trateze de sus pe Sarah, provocând-o pe aceasta să o trateze cu asprime şi să îi impună muncă grea. Comportamentul lui Sarah față de Ismael, pe care ea l-a alungat de sub acoperișul tatălui său, este justificat prin faptul că l-a văzut făcând cele mai mari trei păcate, și anume:

A murit la gândul jertfei lui Isaac205


Avraam trage totuşi foloase din această ispravă şi primeşte o mie de sicii de argint şi tot soiul de vite cornute. Sara capătă şi ea daruri şi totul se termină cu bine. După aceasta, primind un bacşiş frumos pentru nevasta sa,... totul se învârteşte în jurul prăsirii şi fecundităţii...206

Tradiția leagă moartea lui Sarah de sacrificiul lui Isaac, existând două versiuni.

În conformitate cu prima, Samael a venit la ea și ia spus: „...Bătrânul tău soț a luat pe băiat și l-a sacrificat. Băiatul jelea și plângea, dar nu a putut scăpa de tatăl său”. Sarah a început să plângă cu amar și în cele din urmă a murit de durere207.

În conformitate cu altă tradiție, Satana, deghizat ca un om bătrân, a venit la Sarah și i-a spus că Isaac a fost sacrificat. Ea, crezând că este adevărat, a strigat cu amar, dar în curând s-a consolat cu gândul că sacrificiul a fost oferit la porunca lui Dumnezeu. Ea a început, de la Beer-Șeba până la Hebron, să întrebe fiecare om întâlnit dacă știa în ce direcție a plecat Avraam. Apoi, Satana a venit din nou în formă umană și i-a spus că nu era adevărat că Isaac a fost sacrificat, ci că el este în viață și se va întoarce în curând cu tatăl său. Sarah, auzind aceasta, a murit de bucurie la Hebron. Avraam și Isaac s-au întors la casa lor de la Beer-Șeba, și nu au găsit-o pe Sarah acolo; au plecat la Hebron, unde au descoperit-o moartă208.

În timpul vieții lui Sarah, casa ei a fost mereu deschisă, plină de ospitalitate, aluatul creștea miraculos întotdeauna, o lumină ardea de vineri seara până la următoarea seară de vineri, și un stâlp de nor se odihnea la intrarea cortului ei209.

Punctul de vedere critic210


De aceea noi, comuniştii, nu-i vom măsura cu măsura timpurilor noastre. Dar nici nu trebuie să uităm că în predicile lor popii au încercat întotdeauna să demonstreze că această viaţă din timpuri străvechi a patriarhilor – păstori şi stăpâni de sclavi, Avraam, Isaac, Iacov & Co. trebuie să fie pentru noi exemplu de înaltă moralitate.211

Cele două forme ale numelui, „Sarah” și „Sarai” sunt identice în sens; este greu de înțeles motivul pentru care a avut loc schimbarea. „Sarai” este, probabil, forma mai arhaică de la „Sarah”, deși postfixul „ai” este neobișnuit la feminin. Autorul Gen. 17.15 trebuie să fi considerat „ah” de la „Sarah”, ca implicând într-un fel „Yahu” sau „Yah” („YHWH” elementul). Prin urmare, modificarea ar fi similară cu cea de la „Iosua” la „Jehoshua”. Poate că a fost intenția de a citi numele „Sarayahu”, „Hu” care se adaugă la „Sarai”. În acest caz, sensul „prințesă” dat de „Sarah” trebuie abandonat. Elementul „Sarah” este identic cu o parte a numelui „Israel” și „Sara” și „Sarai” sunt nume potrivite pentru mama lui Israel... Numele „Sa-ra-a” apare pe tăbliţele babiloniene...

Narațiuni repetate212


...În societatea sclavagistă, în care existau robi şi stăpâni, copilul sclavei era socotit al stăpânei dacă imediat după naştere copilul era aşezat pe genunchii acesteia, în chipul acesta se făcea înfierea copiilor, şi dacă un copil stătea pe genunchii unui bărbat sau al unei femei era socotit copilul lor...213

Povestea vieții lui Sarah, așa cum este, scurtă și incompletă, prezintă repetiții.214 Căsătorii cu jumătate de surori au mai fost, în matriarhatul primitiv, considerate ca nimic neobişnuit, dar incestuoase. Din punct de vedere al istoriei culturii, aceste episoade sunt foarte instructive. Dar nu este foarte probabil că Avraam ar fi riscat de două ori. În plus, un incident similar este raportat în ceea ce-i privește pe Isaac și pe Rebecea. Această recurență indică faptul că nici unul dintre episoade nu trebuie să fie acceptat ca istoric; toate trei sunt variații ale unei teme comune, populare, istorii orale ale patriarhilor. Faptul că femeile s-au căsătorit în modul acesta nu ar trebui să fie pus la îndoială. Scopul narațiunii este de a preamări eroinele și arată că patriarhii erau sub protecția specială a Divinității. Promisiunea lui Isaac și explicația numelui sunt date în duplicat. Ȋn primul episod, Abraham este beneficiarul promisiunii și râde. În al doilea episod, lui Abraham îi este dată făgăduința, dar râde Sarah.

Puncte de vedere cu privire la caracterul istoric215


Nu ne vom ocupa de genealogia străbunului Avraam, care a fost fără doar şi poate născocită pe de-a-ntregul...216

Nu există unanimitate de opinie în rândul savanților. Opiniile pot fi rezumate după cum urmează:

1- Patriarhii, inclusiv Avraam, ca și soțiile sale, au fost persoane fizice; referatele istorice, aventuri și fapte au ajuns la noi prin canale lungi și diferite de tradiție orală. Istoriografii, ale căror scrieri sunt încorporate în Pentateuh, au selectat din această masă de material discordant potrivit cu scopul lor, și au reconstruit, în conformitate cu planurile lor. Așa se explică duplicatele și discrepanțele. „Sara” este un simplu apelativ reprezentând un personaj istoric, a cărui viață romanțată este dată în fragmente.

2- Perioada patriarhală este redată din materiale mai vechi canaanite, pre-israelite, asimilate și adaptate de către Israel. Ca atare, referatele biblice dezvăluie opinii cu privire la relațiile dintre familii și clanuri, precum și cu privire la condițiile politice și geografice. Genealogiile nu fac referire niciodată la persoane. Antipatiile tribale și simpatiile, interdependența politică și rasială și rudenia sunt afirmate de către acestea; dar, frecvent, în scopul de a finaliza un sistem, este inventat ca strămoș un individ, denumit eponim. În timp ce unele dintre numele care apar sunt în mod clar nume de clanuri sau localități, Abraham - Abiram nu este. Se pare a fi un apelativ; dar este conectat cu Hebron, un centru vechi. Sarai - Sarah, pe de altă parte, este numele unui clan - Israel. După cum Iacov a devenit Israel într-un alt episod (cu Betel), tot așa aici Abraham (Hebron) este legat de Israel. Aceasta este semnificația căsătoriei lui Avraam cu Sara, după cum informaţiile etnice sau istorice subliniază relațiile sale cu Agar și Cheturah.

3- Acești Patriarhi sunt considerați de majoritatea membrilor școlii critice ca rezultatul culturii-evoluției. Că matriarhatul a prevalat o dată, că sângele-descendența a fost trasată doar pe linie maternă, căsătoria prin răpire sau prin cumpărare a fost o regulă, formează, probabil, nucleul istoric implicat în episoadele repetate ale aventurilor conjugale ale lui Sarai cu alți bărbați decât Avraam. Pe de altă parte, relațiile ei cu Hagar ilustrează condițiile existente în gospodăriile poligame ale șeiciilor din acel timp și acea țară. Persoanele sunt invenții libere; condițiile-contextul nu.

4- Inițial au fost eponimi locali, canaaniți, legați de Israel; Patriarhii au fost ulterior deosebiți și localizați sistematic, astfel încât să se stabilească un arbore exclusiv pentru Israel și să se dezvăluie alegerea sa ca poporul lui YHWH. În acest sistem, Avraam devine „marele strămoș” (Avram), sau „strămoșul multor neamuri”. Prin soția lui, Sara, va naște triburile Isaac-Iacov, sau Israel (= Sarah); și prin concubina lui, Hagar, va naște pe Ismael, care, prin urmare, este marcat ca mai mic în gradul de puritate.

5- Progresul religiei este simbolizat de aceste figuri ancestrale. Avraam și Sara reprezintă un fel de monoteism elementar, o religie la jumătatea distanței între mozaismul pur și cultele canaanite. Aceasta este opinia lui Dillmann, Ewald și Kittel.

6- Avraam și Sara sunt invenții libere, inconștiente, ale poeziei populare, nemarcate de considerente genealogice, tribale sau religioase. Wellhausen este exponentul principal al acestui punct de vedere.

7- Teoria mitologică face pe Sarai identică cu Ishtar. Ea și Avraam se presupune că sunt zeități lunare, sau adaptări ale miturilor babiloniene:

Teoria eponimului218


...Avraam cât şi Isaac, Iacov şi ceilalţi – sunt inventaţi, nu au existat.219

Cel mai probabil dintre toate aceste puncte de vedere este cel care face din Sarai un eponim pentru Israel. Căsătoria cu Avraam reprezintă uniunea grupului Israel cu un clan sau clanuri din jurul Hebronului.220 Unii sunt înclinaţi să considere şi pe Avraam ca eponim al unui clan sau a unei familii.221 Cheyne, desigur, face pe Abraham un Jerahmeelite, iar căsătoria cu Sarah exprimă amestecarea lui Israel cu urmașii lui Ierahmeel.222

Frumusețea ei - în literatura arabă223


...ascultă, eu ştiu că tu eşti femeie frumoasă la chip, iar când te-or vedea egiptenii vor spune: asta e femeia lui! Şi pe mine mă vor omorî, iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Spune deci că eşti soră-mea, ca să-mi meargă bine...224

Sarah, soția lui Avraam, a fost, potrivit unor scrieri, sora lui Lot și fiica lui Aran, unchiul după tată al lui Avraam. Potrivit altor surse, ea a fost fiica regelui Haran, iar mama ei a fost fiica lui Kutba, regele Babilonului. Sarah a fost cea mai frumoasă femeie din timpul ei și avea o siluetă perfectă. Ea semăna Evei, căreia Dumnezeu i-a dat două treimi din toată frumusețea; într-adevăr, ea a fost atât de frumoasă că Avraam a transportat-o în coș. La intrarea în Egipt, Avraam a fost obligat să dea zeciuială din toate bunurile lui și a refuzat la început să deschidă coșul, în care era Sarah, iar când a fost în cele din urmă forțat să facă acest lucru, oficialul a alergat și a spus împăratului. Interogat de acesta din urmă în ceea ce privește Sarah, Avraam a răspuns că ea era sora lui, instruind-o și pe ea să spună același lucru. Bazându-se pe această presupunere, împăratul dorea să se căsătorească cu ea și a ajuns să o ia; Sarah s-a rugat lui Dumnezeu să i se usuce mâna; când împăratul a promis să nu o atingă, s-a rugat lui Dumnezeu să-l însănătoșească. Uitând de promisiune, regele a încercat spre ea încă o dată, și mâna lui a fost din nou uscată. Acest lucru s-a repetat de trei ori. Avraam a fost martor al acestui dialog, Dumnezeu făcând pereții casei transparenți în acest scop. În cele din urmă, regele înapoiază pe Sarah lui Avraam, încărcată cu cadouri. El a insistat ca ea să-şi aleagă una dintre fetele lui ca sclavă, iar ea a ales-o pe Hagar.

După aceea, Sarah a dat pe Agar lui Avraam; și când s-a născut Ismael, a devenit atât de geloasă, încȃt nu mai putea trăi cu Agar. Pe de o parte, a jurat că nu se va odihni mulțumită până când mâinile ei nu se vor fi înmuiat în sângele lui Hagar, după care Abraham imediat a perforat urechile lui Hagar astfel că sângele s-ar fi scurs pe mâinile lui Sarah. Aceasta a fost originea purtării cerceilor. Abraham apoi a trimis pe Agar și Ismael departe. După mulți ani, când s-a dus să viziteze pe Ismael, Sarah era încă atât de geloasă că i-a cerut o promisiune lui Avraam, ca el să nu descalece de pe cal.

Cuvântul „Sarah” nu este menționat direct în Coran; dar ea este menționată în sura 11.74, unde se spune că Abraham primeşte vizita îngerilor. Sarah avea 70 de ani, când a zămislit pe Isaac225. Ea a trăit până la vârsta de 130.226 Atâta timp cât a trăit Sarah, Avraam nu a avut altă soție, dar după moartea ei el s-a căsătorit cu Keturah. Sarah a fost îngropată în țara Canaanului, într-o peşteră cumpărată de Abraham, unde, de asemenea, a fost înmormântat și el mai târziu.



Sodoma şi Gomora227


Şi iată că într-o bună zi, pe înserat, apar în Sodoma doi îngeri judecători de instrucţie...228

Despre evenimentele petrecute în Sodoma şi Gomora aflăm detalii exclusiv din Sfânta Scriptură, legendele şi descoperirile arheologice care circulă astăzi încercând doar să confirme scrierile biblice.

Păcatul care striga la Cer


Cu alte cuvinte, printre locuitorii Sodomei erau răspândite moravuri ca pederastia, adică împreunarea între bărbaţi.229

Dumnezeu a decis, ca urmare a păcatelor locuitorilor celor două cetăţi, distrugerea lor în totalitate.230

Într-un dialog pe care patriarhul Avraam îl poartă la Mamvri cu cei trei oaspeţi231, în ciuda speranţelor pe care le avea Avraam, aflăm că în cele două cetăţi nu s-au aflat nici măcar zece locuitori drepţi înaintea lui Dumnezeu.232 Dezastrul care a urmat a constituit un răspuns pentru Avraam.

Doar nepotul lui Avraam, Lot, şi familia sa, soţia şi cele două fiice, au fost salvaţi de Dumnezeu din Sodoma. Însă, în fuga lor spre munţi, femeia lui Lot, nesocotind porunca de a nu se uita înapoi, „s-a prefăcut în stâlp de sare”. Din cele două fiice ale lui Lot aveau să se nască, în păcat, strămoşii a două popoare, amoniţii şi moabiţii.

Poziţionarea celor două cetăţi


Popii au folosit în nenumărate rânduri şi folosesc şi astăzi în predicile lor povestea sorţii tragice a acestor oraşe pentru a înspăimânta pe oamenii muncii. Şi azi călugării din Palestina, exploatând ignoranţa pelerinilor, le vând bucăţi de smoală şi pucioasă drept rămăşiţe din ploaia de foc pe care dumnezeu ar fi revărsat-o asupra celor două oraşe.233

Majoritatea arheologilor, încercând să identifice aşezarea celor două cetăţi, afirmă că ruinele acestor două oraşe, dacă acestea există, se află sub apele puţin adânci ale Mării Moarte, la sud de Peninsula Lisan. Toate tradiţiile păstrate de locuitorii zonei sprijină această teorie.234 Totuşi, localizarea exactă a Gomorei şi Sodomei rămâne încă necunoscută.


Istoria lui Lot în creaţiile artistice


Neştiind cum să explice acest fenomen al naturii, oamenii şi-au închipuit că Dumnezeu aruncă din cer cu flăcări, pietre, pucioasă şi lavă topită... Ce poate fi însă mai absurd decât să-ţi închipui un dumnezeu care pentru păcatele, pentru greşelile oamenilor acoperă cu revărsări de pucioasă prunci nevinovaţi...235

Pornind de la istoria biblică a Sodomei şi Gomorei, de-a lungul veacurilor, artişti şi scriitori de seamă au avut în vedere acel eveniment impresionant.236 Nici creaţiile cinematografice ale vremii nu au ignorat tema distrugerii celor două cetăţi. Astfel, în anul 1962 s-a realizat producţia „Sodoma şi Gomora237, avându-i în rolurile principale pe Pier Angeli (Ildith) şi Stewart Granger (Lot).238

Exemple pentru posteritate


Aşadar, el socotea că e mai bine să-şi dea cele două fiice pentru a fi violate de gloată...239

Scriitorii biblici s-au folosit în repetate rânduri de episodul distrugerii celor două cetăţi, Sodoma şi Gomora, pentru a-l prezenta ca avertisment pentru cei care păcătuiau, pentru cei care se abăteau de la normele morale. Astfel, în proorocia lui Ieremia240 se spune despre conducătorii spirituali ai poporului lui Israel, care i-au făcut să se îndepărteze de Dumnezeu şi i-au dus pe evrei în rătăcire: „toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma, şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora.241.

Apoi, Sfântul Apostol Petru, în A doua epistolă a sa, spune că: „dacă Dumnezeu a osândit la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire... înseamnă că Domnul ştie să păstreze pe cei nelegiuiţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii; mai ales pe cei care, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia242.

De asemenea, în Epistola lui Iuda, se spune: „Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au poftit după trupul altuia, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic. Totuşi, oamenii aceştia, târâţi de visările lor, îşi pângăresc la fel (ca şi cei din Sodoma) trupul, nesocotesc stăpânirea şi batjocoresc dregătoriile.243

Explicaţii


În schimb, călugării trăiau cu fraţii mănăstireşti. De altfel şi în zilele noastre ziarele din diferite ţări publică din când în când ştiri despre procese intentate unor călugări care siluiesc băieţei...244

Păcatul sodomiei se numeşte astfel de la denumirea cetăţii Sodoma şi reprezenta, în perioada vechitestamentară, unul dintre cele mai grave greşeli pe care omul le putea face, iar Sfânta Scriptură spune că acesta este un păcat de moarte. Vechile cetăţi Sodoma şi Gomora au ajuns proverbiale pentru răutatea şi stricăciunea lor din cauza săvârşirii acestui păcat, iar dacă locuitorii acestora au fost pedepsiţi cu moartea, înseamnă că acesta este un păcat de moarte.

Păcatul sodomiei denumeşte orice manifestare anormală de natură sexuală. Acest păcat este considerat, din punct de vedere spiritual, ca o ameninţare gravă a sfinţeniei spre care omul a fost creat să tindă. De altfel, din punct de vedere etimologic, rădăcina cuvântului, sodom, înseamnă a (se) nimici, a (se) prăpădi.

Un punct de vedere ebraic245


E absolut de neînţeles de ce au trebuit îngerii să orbească şi pe pruncii sodomiţi.246

Context: În ebraică, cuvântul Sodoma înseamnă „ars”, iar cuvântul Gomora înseamnă „un morman ruinat”, astfel încât numele pe care le folosim acum pentru a se referi la aceste orașe trebuie să fi fost date după dezastru și nu sunt numele originale folosite de oamenii care au trăit în ele. Știm, de asemenea, că Sodoma și Gomora nu au fost singurele orașe distruse de Dumnezeu în acest mod - Adma și Țeboim au fost de asemenea distruse în urma unei judecăți247.

De mii de ani, cuvântul „sodomit” însemna literal „cineva de la Sodoma”, la fel cum american înseamnă cineva din Statele Unite ale Americii. De fapt, cuvântul „sodomitnu au avut nici o conotaţie sexuală până în secolul al 13-lea, când cuvântul a intrat în limba engleză.

Cred că majoritatea creștinilor nu-și dau seama că sodomia include sexul oral, inclusiv sex oral în rândul cuplurilor căsătorite. Timp de secole, între soț și soție, în patul căsătoriei, sexul oral a fost considerat un lucru murdar, o urâciune care necesita totală pocăință, datorită în mare parte propovăduirii Sf. Toma de Aquino, care a crezut că sexul ar trebui să existe doar pentru mijloace procreative. Cu toate acestea, cultura americană modernă a uitat în mod convenabil aceasta și acum aceeași creștini care condamnă pe sodomiți merg acasă și fac sodomie de câteva ori pe săptămână, vorbind cu prietenii și familia cu privire la sfințenia patului lor. Este ca o carte pe care oamenii, cei mai mulți dintre ei, nu sunt chiar dispuși să o citească în întregime.

Motivul pentru care Sodoma a fost distrusă sau Care a fost păcatul Sodomei, conform cu Biblia?


Biet dumnezeu bătrân, orb şi care nu ştie nimic! Din cer domnia sa nu mai vede nimic şi trebuie să se pogoare, ca să vadă! Naiba să-i ştie, se plâng unii de sodomiţi că s-au păcătoşit rău, dar poate că n-o fi adevărat! Trebuie văzut!248

Majoritatea oamenilor cred că știu motivul real pentru care orașele au fost distruse - bărbații din Sodoma, au înconjurat casa lui Lot și au vrut să violeze călătorii, care au fost îngeri trimiși de Dumnezeu. Pentru cei mai mulţi, ăsta este motivul. Se crede că păcatul Sodomei a constat dintr-o mulțime întreagă care comite păcatul sexual. Cu toate acestea, îngerii fuseseră deja trimişi acolo pentru a salva pe Lot și familia lui înainte de venirea pedepsei, astfel încât acesta nu ar fi putut fi evenimentul în sine cel care a cauzat hotărârea pedepsei. Tradiția și scrierile evreiești vin în sprijinul teoriei care spune că a fost ceva cu totul diferit, care a dus la procesul de judecată.

Privim la trei surse:

  1. Scriptura 249,

  2. Talmudul - care este tradiția orală a rabinilor și a profesorilor evrei transmise de mii de ani250 și

  3. texte istorice despre momentul respectiv, cum ar fi de la istoricul renumit Iosifus.

1. Locuitorii celor două orașe au fost atât de răi încât, dacă călătorilor le-ar fi fost dat un pat și dacă acesta era prea scurt, picioarele lor ar fi fost tăiate. Dacă patul ar fi fost prea lung, ei ar fi fost întinși.

2. Comercianții refuzau să vândă pâine şi bunuri pentru călători, acest fapt ducând la deces din cauza foamei în piața orașului.

3. Au fost 4 judecători în Sodoma, cu numele:

  1. Shakrai (Liar),

  2. Shakurai (Liar cel Groaznic),

  3. Zayyafi (falsificator), și

  4. Mazle Dina (falsificator de Justiție).

Sistemul de justiție era atât de corupt și rău, încât a fost un caz în care o femeie însărcinată a fost atacată și copilul ei a murit, iar soțul l-a dat în judecată pe atacator; în sala de judecată, judecătorii au ordonat atacatorului să o violeze pe femeie în fața soțului, pentru a o face gravidă din nou și a restabili starea ei inițială.

Strigătul”, care s-a ridicat de la Sodoma la Domnul și a fost ultima picătură, a venit de la o fată care a fost pedepsită pentru compasiune și milă. Există, în general, două perspective cu privire la detalii. În conformitate cu Talmudul251:

O anumită fată a dat niște pâine unui om sărac, ascuns într-un coș. Aceast lucru a devenit cunoscut, și au uns-o cu miere și au legat-o de gard, iar albinele au venit și au mâncat-o. Așa este scris, și Domnul a auzit strigătul împotriva Sodomei și Gomorei: după care Rab Iuda a comentat: Din cauza fetei (ribah)

Există unii cercetători care cred că, într-un alt caz, păcatul Sodomei a ajuns la un punct critic atunci când un descendent de sânge al lui Avraam a fost ars pentru că a arătat compasiune și, de asemenea, a strigat către Dumnezeu pentru dreptate, la fel cum sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu după ce fratele lui, Cain, la lovit.

Rabbi Jehudah a spus: Au făcut o proclamație în Sodoma care spunea: Orice mână care ajută pe săraci sau nevoiași cu o bucată de pâine, să fie arsă în foc. Peletith, fiica lui Lot, s-a căsătorit cu unul dintre bogații din Sodoma. A văzut un om foarte sărac pe stradă, și sufletul ei s-a mâhnit din cauza asta... În fiecare zi, când mergea să scoată apă, punea în găleata ei tot felul de bunătăți din casa ei, pe care le dădea omului sărac. Bărbații din Sodoma s-au sesizat: Cum trăiește acest om sărac? Când au constatat faptele, i-au adus pe amâdoi să fie arși în foc. Ea a spus: Dumnezeule al tuturor! Ajută dreptății mele și cauza mea în fața bărbaților din Sodoma. Și strigătul ei s-a suit înaintea Tronului Slavei. În aceeași oră, Cel Sfânt, binecuvântat să fie El, a declarat: Voi coborî acum și dacă voi vedea că bărbații din Sodoma au făcut în conformitate cu strigătul acestei tinere, voi întoarce fundația ei în sus, și acoperişul ei îl voi întoarce în jos.

Iosifus, scriind în Antichități I: 194-5 - mult mai aproape decât orice text utilizat de către creștini - a declarat cercetarea sa de acord cu concluziile evreilor că păcatul Sodomei a fost după cum urmează:

Sodomiții, foarte mândri de numărul lor, precum și de averea lor, s-au arătat insolenți și au profanat Divinitatea, așa că ei:

Indignat de acest comportament, Dumnezeu, în consecință, a hotărât să-i pedepsească pentru aroganța lor... Pentru cei care cred că acestea ar trebui corelate cu spusele din Biblie, păcatul Sodomei a fost scris în mod expres mai târziu în Scriptură, cuvânt cu cuvânt, la Ezechiel.252 Deci, Ezekiel împarte păcatul Sodomei astfel:

Termenul „urâciune” înseamnă „necurat” și este de obicei folosit pentru a desemna lucruri pe care Dumnezeu le urăște. Cuvântul apare aproximativ de 67 ori în Biblie, iar în Vechiul Testament de 65 de ori...

În orașul Ghibea, avem un caz în care bărbații înconjoară o casă, încearcă să violeze călătorii, și în loc li se oferă o femeie253. Cu toate acestea, Dumnezeu nu coboară și nu distruge Ghibea pentru comiterea exact aceluiași păcat. De ce? Deoarece păcatul Sodomei a fost foarte grav și a acoperit atât de multe domenii, de la corupția sistemului de justiție până la încălcările de tip sexual. Ce se pare a fi chiar mai deranjant este faptul că acceptăm cum corpul femeii moarte este ciopârțit şi este trimis în cele patru colțuri ale lui Israel...

Care a fost păcatul Sodomei, conform Fac. 19?254


Printre povestirile biblice, pretinsele pilde, care pot fi găsite în toate manualele de religie, este şi aceea despre pieirea Sodomei şi Gomorei...255

Textul din Fac. 19 ne arată faptul că Dumnezeu a aprobat comportamentul lui Lot, chiar dacă el le-a oferit fiicele sale virgine ca să fie violate. Aceasta aprobare ar fi fost extinsă, de asemenea, la toată familia lui Lot. Dar se pare că Dumnezeu a avut o mânie aprinsă îndreptată împotriva celorlalți locuitori ai orașului. El a distrus Sodoma cu foc și pucioasă (sulf) de sus, din cer. În conformitate cu referatul biblic, Dumnezeu a ucis toți bărbații și femeile din Sodoma, inclusiv toți copiii nevinovați, sugari, nou-nascuți, etc. care trăiau în oraș. Acesta este încă un exemplu de temă care traversează Biblia de la un capăt la altul: transferul pedepsei de la oameni vinovați la oameni nevinovați. Se numește în mod obișnuit „metoda țapului ispășitor”, iar metoda este condamnată în toate religiile majore.

Nu este clar, din acest scurt pasaj din Geneză, de ce Dumnezeu a demolat orașul. Au fost avansate următoarele teorii.

Oamenii din Sodoma


Cu alte cuvinte, printre locuitorii Sodomei erau răspândite moravuri ca pederastia...256

  1. Au fost angajați în acte homosexuale consensuale - în acest caz, orgii de același sex. Aceasta este credința majoritații creștinilor conservatori. Această opțiune pare puțin probabil, deoarece:

    1. Cap. Fac. 19.5 ne spune că toți bărbaţii (probabil toți oamenii) din Sodoma s-au adunat la casa lui Lot și au cerut să „știe” îngerii. Dar procentul de homosexuali dintr-un grup tipic de adulți de sex masculin este în general în jur de 5%, nu de 100%.

    2. De asemenea, Lot a locuit în oraș pentru câțiva ani și ar fi trebuit să știe dacă toți oamenii erau homosexuali; pentru el ar fi fost greu să-și sacrifice fiicele dacă oamenii erau în întregime homosexuali.

    3. În cele din urmă, după cum s-a menționat mai sus, în cazul în care bărbații din Sodoma ar fi fost toți homosexuali, ar fi existat puțini copii și văduve în oraș, dar aceştia sunt menționați în altă parte în Biblie.

  2. Au fost lipsiți de milă și dragoste și se purtau urât cu străinii, săracii, bolnavii și persoanele defavorizate. În societatea de atunci, o persoană avea o obligație foarte puternică de a proteja orice oaspete din casa lui. Mulți creștini liberali cred că acesta este sensul din spatele pericopei distrugerea Sodomei. Această opinie are suport considerabil în multe alte referiri la Sodoma din Biblie și în literatura evreiască.

  3. Au vrut să umilească oaspeții prin angajarea lor într-un act degradant sexual și într-un viol asupra celor de sex masculin. Acestea sunt acte de violență, care sunt comise de părțile care doresc să demonstreze ura lor împotriva celor pe care vor să îi umilească. Nu este un act de dragoste sau de îngrijire. Unii teologi sugerează că păcatul Sodomei a fost amenințarea cu violul în masă.

  4. Au vrut să se angajeze cu bestialitate în sex cu membrii altei specii. Mulțimea ar fi vrut să violeze îngeri; îngerii nu sunt ființe omenești; ei sunt o specie diferită. Acest lucru ar fi în concordanță cu versetul de la Iuda despre bărbații din Sodoma care poftesc după „alte trupuri” sau „trupuri străine”.

  5. Au vrut să fure puterea îngerilor: În antichitate, sexul sacru era foarte frecvent. Oamenii se angajau în relații sexuale cu prostituate de la templu, care a reprezentau un zeu sau zeiță. Procedând astfel, oamenii credeau că vor primi o binecuvântare de la divinitate. Dacă oamenii din Sodoma și-au dat seama că îngerii erau trimiși de Dumnezeu și erau prezenți în orașul lor, bărbații din Sodoma ar fi ajuns la concluzia că a viola îngerii s-ar putea să le dea puteri supranaturale.

Care au fost păcatele Sodomei, conform altor pasaje biblice257


«...pentru a-ţi ispăşi un „păcat (popii declară ca fiind păcat tot ceea ce nu este în folosul lor sau al claselor dominante, iar Biblia arată în mod amănunţit ce şi cum trebuie să frigă sau să mănânce popa pentru fiecare păcat săvârşit de credincioşii săi) trebuie să aduci neapărat o jertfă. »258

O procedură comună în apologetica biblică este de a lăsa Biblia însăși să se interpreteze. Privind în alte părţi din Biblie unde avem trimiteri la Sodoma, putem determina care dintre cele patru interpretări de mai sus este corectă.

Interpretarea capitolului Geneză 19 ca referindu-se la un păcat homosexual pare să fi fost creată în secolul al II-lea de către ascetul italian Sfântul Petru Damian. Până de curând, teologii creștini au acceptat în general această explicație. De fapt, cuvântul „sodomie”, ceea ce înseamnă în limbajul popular, fie homosexual, fie sex anal heterosexual, a fost derivat de la numele orașului. Termenul „sodomie” este, de asemenea, utilizat în unele legi vechi pentru a se referi la o varietate de comportamente sexuale în afara actului sexual heterosexual.

Interpretarea majorității teologilor liberali creștini și evrei a revenit acum la convingerea inițială creștină după care Geneză 19 se referă la o

În literatura iudaică antică, precum Etica Părinților și Talmudul, există multe referiri la Sodoma. A fost folosită expresia „Sdom middat”. Acesta poate fi tradus ca „modul în care gândeau oamenii din Sodoma”. A însemnat o lipsă de caritate și ospitalitate față de ceilalți, ignorând nevoile săracilor, etc. În Orientul Mijlociu, supraviețuirea unei persoane putea depinde de mila străinilor. Ajutorarea străinilor era o datorie religioasă de o importanță capitală.259

Nu există nici o referire la homosexualitate sau la orice alte activități sexuale.

Activitatea homosexuală nu este menționată.

Activitatea sexuala nu este nici măcar menționată.

Se pare ca în cazul în care traducătorii au avut neclar sensul din versetul în greaca originală, pur și simplu au selectat păcatul lor preferat. Originalul grecesc este transliterat ca: „Sarkos heteras” Acest lucru poate fi tradus ca „alte trupuri”. În mod ironic, cuvântul nostru „heterosexual” vine de la „heteras”.

O alta interpretare probabilă este că autorul, Iuda, a criticat bărbații din Sodoma pentru că doreau să se angajeze în activități sexuale cu îngeri. Îngerii sunt descriși în Biblie ca o specie de ființe create, diferite de oameni. Păcatul oamenilor din Sodoma ar fi deci bestialitatea. O altă posibilitate este ca „celălalt trup” se referă la canibalism, care a fost o practică asociată cu cultura canaanită. Cu toate acestea, nu există nici o mențiune în Geneză 19 despre consumul de îngeri.

Pe de altă parte, există unele pasaje din care ar putea reieși faptul că păcatul Sodomei a fost homosexualitatea:

versetul 50 se referă la cetățenii Sodomei ca având „urâciune”. Cuvântul ebraic „to'ebah” tradus aici „urâciune”, a fost folosit în Vechiul Testament pentru a se referi la diverse acte rituale necurate, cum ar fi:

Cuvântul a fost, de asemenea, utilizat în Levitic 18.22 și 20.13 pentru a condamna

Nu se știe care „urâciune” a avut loc în Sodoma, dar teoretic ar fi putut fi aceasta.

Un punct de vedere creştin260


Foarte interesant! îngerii (!) nu se pot salva altfel decât ascunzându-se în casă.261

Lista tradițională a păcatelor care „strigă la cer pentru răzbunare” este rezumată în Catehism. Tradiția de asemenea reamintește că există „păcate care strigă la cer”:

Este, probabil, nesurprinzator faptul că anumiți homosexuali au scris pentru a „reamintică păcatul Sodomei „nu are nimic de-a face cu actele homosexuale sau violul homosexual”. Mai degrabă, „au spus ei”, este vorba doar despre încălcări ale normelor de ospitalitate din Orientul Apropiat antic.

Nu ar trebui să ne ocupam de acest moft, dar fiind o foarte înșelătoare interpretare a poveștii Sodomei și Gomorei din Geneză 19, trebuie să reacționăm. Înțelesul cică „nu este clar” și se încearcă reinterpretarea radicală a problemei fundamentale din centrul poveștii, spunându-ne mai multe despre frământările „interpretului” decât despre poveste, care este una destul de simplă, sensul ei fiind fără ambiguități. Păcatul, urâciunea Sodomei, și nu excludem un număr de alte nedreptăți, este în mod clar practica homosexuală pe scară largă.

În interpretarea sensului unui pasaj, e bine să ne uităm nu numai la sensul clar al textului, ci și la alte texte biblice care îl referă, pentru a ajuta la clarificarea ambiguităților. În acest caz se pot face amândouă.

Mai întâi să ne uităm deci la textul propriu-zis262, așa cum am stabilit. Cei care doresc să susțină că acest text este ambiguu încep prin a afirma că expresia „a face sex cu ei” este tradus din ebraică mai literal decât „ca să îi cunoaștem”. Și este adevărat că termenul ebraic יָדַע (yada) este redat prin „știu”. Însă acest cuvânt este, de asemenea, un idiom ebraic pentru carnal. De exemplu, în Geneză 4.1 citim: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: Am dobândit om de la Dumnezeu.”

Este clar că este exprimat aici sensul cunoașterii carnale, din contextul a ceea ce urmează. În primul rând, Lot numește solicitarea lor un „lucru rău”. Dar a cunoaşte pe cineva, sau a saluta un străin, nu este un lucru rău. De asemenea, este clar că se înțelege cunoașterea carnală anormală, căci Lot le propune în schimb să facă sex cu fiicele sale, care nu au dormit cu nici un bărbat” (adică cu fiicele sale virgine). Este adevărat că atitudinea lui Lot este motivată de faptul că acești oameni (îngeri) sunt în grija sa. Dar asta nu schimbă natura amenințării, și anume

Fiind în imposibilitate de a infrunta pe toți bărbații din fiecare parte a orașului Sodoma, tineri și bătrâni în încercarea lor de a comite acte homosexuale, Lot este tras înlăuntru de către cei doi vizitatori angelici care îi spun lui Lot să fie gata de plecare, deoarece este suficient pentru ca să distrugă orașul.

Pentru cititorul mediu care nu are nevoie să fie defensiv, textul transmite un mesaj clar de homosexualitate pe scară largă în Sodoma, fapt destul de răspicat confirmat de vizitatorii angelici. Acest lucru este accentuat clar de textul biblic, nu normele de ospitalitate sau alte concepte secundare.

Cu toate acestea, ne-ar putea ajuta, pentru a confirma acest lucru, și alte texte din Biblie, dacă acest lucru este singurul păcat implicat. Două texte sunt cele mai utile în mod special în acest sens. În primul rând, există un text din Ezechiel:

„Iată care au fost fărădelegile Sodomei, sora ta, şi ale fiicelor ei: mândria, îmbuibarea şi trândăvia; iar mâinile săracului şi ale celui nevoiaş nu le-au sprijinit. Ele s-au mândrit şi au făcut urâciune înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, cum ai văzut.”263

Acesta este textul folosit cel mai des de către cei care neagă orice context homosexual în păcatul Sodomei. Și, pentru a fi corecți, el adaugă o nouă dimensiune la protestul pe care Dumnezeu îl aude. Există în mod clar păcate suplimentare:

Cuvântul ebraic folosit se referă la orice număr de lucruri pe care Dumnezeu le consideră deosebit de detestabile, cum ar fi:

De exemplu, în Levitic 18.22 se folosește cuvântul în acest context: „nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie; este o urâciune.”

Dar acest text din Ezechiel ne reaminteste că homosexualitatea larg răspândită nu este singurul păcat al Sodomei. Și în timp ce urâciunea menționată aici nu poate fi specificată exact, există un alt text biblic care precizează lucrurile mai clar. Este scrisoarea lui Iuda:

Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic. Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti).264

Astfel se specifică faptul că păcatele centrale ale Sodomei erau

Și acest lucru ar fi în concordanţă cu practica homosexuală general răspândită în Sodoma, căci practicanții acestui păcat sunt descrişi în Geneză 19 ca incluzând, „toți bărbații de la fiecare parte a orașului Sodoma, tineri și bătrâni.”

De aici concluzionăm că, în timp ce ar trebui să evităm să vedem păcatul Sodomei constȃnd numai din actele homosexuale larg răspândite267, nu putem evita faptul că Scripturile ne învață că actele homosexuale sunt păcatele esențiale ale Sodomei, care strigă la cer pentru răzbunare și pentru care Dumnezeu a găsit potrivit a coborî în final foc din cer.

Facere 19 vorbește clar despre păcat, Iezechiel 16 lărgește descrierea dar păstrează cuvântul „urâciune”, iar Iuda 7 atestă clar perversiunea sexuală ca fiind păcatul central din Sodoma și Gomora.

Dumnezeu Duhul Sfânt a reușit să învețe foarte clar cu privire la natura fundamentală a păcatelor implicate în aceste orașe antice. Practica homosexuală larg răspândită este cu siguranță cauza dominantă a condamnării primite de aceste orașe și încercarea de reformulare a problemei ca o „inospitalitate” trebuie văzută ca o denaturare fantezistă.


Soția lui Lot268


Cum ar putea atunci carbonul sau albuminele din celulele noastre să se transforme în sare, adică în clorură de sodiu? Nici un popă nu va putea explica lucrul acesta şi nici un om cinstit nu se va încumeta să afirme că este cu putinţă aşa ceva...269

Biblia nu menționează numele soției lui Lot, dar rabinii o numesc „Idit”. Învățămintele trase din sfârșitul vieții acestei femei le putem rezuma astfel: chiar dacă ea a fost salvată de la nimicirea Sodomei, totuși a împărtășit aceeași soartă împreună cu ceilalți locuitori ai orașului, și din aceasta rabinii trag concluzia că faptele ei nu erau diferite de cele ale restului populației Sodomei. Invidioasă pe alții, ea nu a oferit nicio ospitalitate musafirilor. Îngerii nu au vrut inițial să fie oaspeții ei, ci mai degrabă ai soțului ei Lot, deoarece el a fost mai drept; ea chiar a încercat să interzică intrarea lor în casă. Soția lui Lot a împărțit casa lor în două părți și a spus soțului ei: „Dacă vrei să-i primești, fă acest lucru în partea ta”. Lot a dorit ca membrii familiei sale să participe la vrednicul de laudă act de ospitalitate, după modelul lui Avraam și i-a cerut soției sale să-i aducă sare. Ea a răspuns: „Chiar dorești să practici acest obicei prost învățat de la Avraam?”. În cele din urmă ea a respectat cererea soțului ei, dar a acționat cu viclenie, cu scopul de a alunga oaspeţii din casa ei. Ea a mers la vecinele ei să împrumute sare. Ele au întrebat: „De ce ai nevoie de sare, de ce nu ai pregătit suficientă înainte?” Ea a răspuns: „Am luat destul pentru propriile noastre nevoi, dar oaspeții au venit la noi și pentru ei am nevoie de sare.” În acest fel, toți oamenii din Sodoma au aflat că Lot avea oaspeți. Ei i-au luat casa cu asalt și i-au cerut să îi predea oaspeți locuitorilor orașului. Pentru că ea a păcătuit prin sare, soția lui Lot a fost pedepsită prin a fi transformată într-un stâlp din același material.

O altă explicație pentru care soția lui Lot a fost transformată într-un stâlp de sare se bazează pe faptul că ea avea patru fete, două căsătorite și două logodite. Cele două fiice căsătorite și soții lor au rămas în orașul condamnat, așa cum au făcut și cei doi viitori gineri. Când Lot și soția sa au fost salvați de la distrugerea orașului, i-a fost milă de fiicele sale căsătorite care au rămas în Sodoma și s-a uitat în urma ei. De îndată ce a văzut spatele Prezenței Divine, a fost transformată într-un stâlp de sare.

Stâlpul de sare a fost lăsat de Dumnezeu ca un memorial pentru toate timpurile. Moise a văzut stâlpul nevestei lui Lot, când Dumnezeu i-a arătat toată țara Canaanului înainte de moartea sa.270

Cetatea Sodomei. Un oraş al păcatului

Un oraş în care normalitatea era minoritară, în care virtutea era ascunsă adânc în casa lui Lot, în care răutatea iadului se manifesta în mii de feluri, cele mai multe dintre ele împotriva firii”.

Ştim cum Dumnezeu, în negocierea sa cu Avraam, îi arată acestuia din urmă că dacă vor fi măcar zece drepţi în cetatea Sodomei, va cruţa întreaga cetate de sute de mii de oameni pentru aceştia zece.271 Şi vedem acum cum îndurările lui Dumnezeu şi iubirea de oameni sunt de mii de ori mai mari decât simţul dreptăţii Sale. Şi n-au fost zece. A fost doar familia lui Lot, un om cinstitor de Dumnezeu, pripăşit printre oameni fărădelege şi păcătoşi. Dumnezeu însă nu doreşte să distrugă prin foc cetatea, fără ca, prin vestire îngerească, în chip minunat, să-l smulgă pe Lot şi pe ai săi din ghearele văpăii şi să-l aducă pe muntele Sigor, în siguranţă, la înălţimile ferite de pucioasa răului omenesc.

Pucioasa şi focul de care vorbeşte Sfânta Scriptură272 sunt de fapt răspunsul naturii răzvrătite împotriva omului căutător de plăcere împotriva naturii.273

Ne atrage atenţia un eveniment din această pedagogie biblică. În fuga mare de a scăpa de arderea Sodomei, Lot şi familia sa urmează calea îngerului. Clipe de incertitudine sau de zăbavă erau de ajuns pentru ca incendiul pedepsitor să cuprindă şi trupurile celor drepţi. În această goană pentru viaţă, femeia lui Lot s-a prefăcut în stâlp de sare pentru că s-a uitat înapoi. Acesta este un eveniment biblic care intrigă şi astăzi pe cercetători, teologi sau creştini cititori de Sfânta Scriptură. De ce tocmai în sare? Ce legătură are sarea cu focul? Sau care a fost cauza ?

Sfinţii Părinţi tâlcuitori ai acestui episod înfricoşat din istoria poporului ales spun că uitarea înapoi a femeii înseamnă că ea nu era cu totul străină de fărădelegile ce se făceau în Sodoma. Sufletul ei era acolo. Simţea o nostalgie după dezmăţul generalizat din cetate.274

Trebuie să menţionăm, în al doilea rând, că dacă Îngerul Domnului i-a vestit şi ei, împreună cu Lot, să plece din sălaşul păcatului care avea să se transforme în iad pentru scurtă vreme, atunci trebuie să vedem în asta o garanţie a dreptăţii femeii. Ceea ce ne frapează citind episodul biblic este faptul că ea s-a întors ontologic în plasa păcatului, „a privit înapoi”, a văzut focul şi pedeapsa care cuprinseseră toate câte sunt.275 Ceea ce a văzut femeia înainte de pedeapsa promptă a lui Dumnezeu a fost poate tocmai apogeul aprinderii pătimaşe, pedeapsa fiind rodirea căutării păcătoase, rezultatul stăruinţei în răutate.276

Peștera lui Lot277 este locul unde s-au retras Lot și fiicele sale după ce Dumnezeu a distrus cetățile Sodoma și Gomora.278

Aflăm din Cartea Facerii că Lot intrase cu Avraam în ținutul Canaan, acesta stabilindu-se în Sodoma. Însă locuitorii acelei cetăți erau cuprinși de patimi trupești, atrăgând astfel mânia Lui Dumnezeu, Care s-a hotărât să distrugă orașul. Domnul a trimis doi îngeri să-l avertizeze pe Lot , poruncindu-i să fugă de acolo: „Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!279. După aceasta, Dumnezeu a făcut să plouă peste Sodoma și Gomora foc și smoală, iar locuitorii au murit în chinurile iadului. Soția lui Lot n-a ascultat porunca Domnului și s-a întors pentru a se uita în urmă. Ea a fost transformată într-o statuie de sare. Lot și fiicele sale, după ce au scăpat, s-au ascuns într-o peșteră unde, probabil, au privit distrugerea înfricoșătoare a celor două cetăți. Fiicele lui Lot fiind izolate în munți, s-au temut de faptul că nu vor mai putea găsi soți pentru a putea avea urmași. Acestea au ales să comploteze împotriva tatălui lor pe care l-au îmbătat și apoi l-au sedus. În urma acestor evenimente, ambele fiice au dat naștere la câte un fiu,

Începând cu anul 1986, peștera lui Lot a fost supusă cercetărilor arheologice. Cu această ocazie, au fost descoperite urme datând din Epoca Bronzului280 dar și o inscripție, aflată în interiorul peșterii, în care se face referire la Lot, nepotul Patriarhului Avraam.281

Nimicirea cetăţilor Sodoma şi Gomora e anunţată în capitolul 18 al Facerii, dar e relatată în capitolul imediat următor.282Sodoma şi Gomora au fost, se presupune, devastate prin anii 1900 î.Hr., de un cutremur în marea falie ce include zona Mării Moarte, o fisură extinzându-se din valea râului Iordan, în Israelul de azi, până la râul Zambezi, din Africa de est. Dacă acceptăm că Avraam a trăit în secolul al XVIII-lea î. Hr., înseamnă că şi cataclismul s-a petrecut mai târziu. După opinia lui Strabon283, cetăţile au fost nimicite de un cutremur de pământ, însoţit de o erupţie vulcanică. Marea Moartă s-a extins apoi pe locul zonei calamitate, ea fiind mult mai redusă până atunci. Marea Moartă e, de fapt, un lac.284 În aceste ape nu poate trăi nicio vietate, iar vântul nu reuşeşte niciodată să le încreţească. Înainte de cataclism, zona a fost deosebit de bogată, ceea ce a dus la o viaţă de lux şi, în plus, la suspiciune faţă de orice străin. Credem că e o strânsă legătură între bogăţia cetăţilor şi patimile cărora s-au robit locuitorii lor. Sodoma înseamnă

Gomora se traduce prin

Sf. Scriptură vorbeşte mai mult despre Sodoma, ce pare să fi deţinut primatul în răutate. Totodată, este subliniată virtutea lui Lot . Acesta, între timp, a progresat în apropierea de Dumnezeu.

Femeia lui Lot s-a prefăcut în stâlp de sare căci s-a uitat înapoi.289 O figurină din rocă de sare e numită până azi, de către localnici, Soţia lui Lot, fiind situată pe coasta apuseană a Mării Moarte, în Muntele Usdum. Philon vede în întoarcerea femeii semnul unei greşeli grave: femeia se întoarce spre lucrurile materiale, spre patimi, ea regretă Sodoma şi doreşte să se întoarcă în Sodoma.290 Stâlpul de sare este, după Înţelepciunea lui Solomon, un memorial al sufletului necredincios. Mântuitorul Iisus o citează pe femeia lui Lot ca exemplu al celui care are grijă de bunurile sale, desigur în mod egoist291. Irineu este cel care dă stelei o conotaţie pozitivă, identificând-o cu Biserica statornică, sarea pământului.

Formula a nu se uita înapoi, devine o temă importantă a teologiei spirituale a lui Origen, susţinută de cuvântul lui Iisus din Luca 9.62. Origen apropie cuvintele respective de Filipeni 3.13292. Aceeaşi temă, a epectazei293, va deveni una din principalele teme la Grigorie al Nyssei. Având de regulă conotaţii pozitive, sarea poate însemna şi ariditate.294

În acest fragment biblic se vădesc graba lui Lot de a păzi porunca Oaspeţilor săi, precum şi grija pentru rudele sale.295 Lot iese pentru a-i avertiza pe ginerii săi, sau mai degrabă pe logodnicii fetelor lui Lot, căci ele nu cunoscuseră încă bărbat.296 Şi în comentariile Sf. Ioan Gură de Aur găsim lămuriri în acest sens, privind situaţia conjugală a logodnicilor.297 Consimţământul părinţilor în logodna tinerilor este dat de faptul că Scriptura îi numeşte „gineri” pe cei doi care „luaseră pe fetele lui”.

Lot i-a crezut pe Îngeri şi, în grabă, a depus un efort serios pentru a-i convinge pe copiii săi să găsească scăpare părăsind cetatea. Din partea a doua a versetului aflăm însă că „ginerilor li s-a părut că el glumeşte”, aceştia nefăcând altceva decât să ridiculizeze ideea că Dumnezeu va nimici Sodoma.298 Neseriozitatea fiilor săi prin alianţă este dată de faptul că un om precum Lot, ale cărui acţiuni şi gesturi exprimă o seriozitate imensă, nu e crezut de proprii gineri, cărora li se pare „că glumeşte”.299

Cine a fost Lot?300


«Aşa arată preadrepţii pe care i-a scos Dumnezeu din Sodoma. Un beţiv bătrân care bea până cade în nesimţire şi cele două fiice ale sale care rămân însărcinate de la propriul lor tată. Preadreptulera atât de beat, încât nu ştie nici când s-a culcat fiică-sa cu el, nici când s-a sculat. Şi ce ziceţi de aceste fiice, preocupate de faptul că nu se găsesc miri şi că spiţa lor nu trebuie să piară! De aceea se înţeleg între ele şi devin pe rând soţiile tatălui lor.»301

Date Biblice


«Aceştia sunt virtuoşii scripturilor!»302

Lot era fiul lui Haran - fratele lui Avraam, și, prin urmare, nepotul lui Avraam; a emigrat cu bunicul său, Terah, din Urul Haldeii în Haran303. Lot a intrat cu Avraam în țara Canaanului, iar în timpul foametei a mers cu el în Egipt. Datorită bogăției lui Lot în turme și corturi, a apărut o ceartă între păstorii lui și cei ai lui Avraam, al cărei rezultat a fost separarea unchiului de nepot. Lot a ales câmpia fertilă a Iordanului, și și-a extins corturile către Sodoma. După înfrângerea regelui Sodomei și a aliaților săi în valea Sidim, Lot, care locuia în mijlocul lor, a fost luat prizonier, împreună cu toată familia și averea sa, de Chedorlaomer; dar el a fost salvat de Abraham.

În Gen. 19, Lot este prezentat ca omologul lui Avraam cu privire la ospitalitate: ca Avraam, el s-a ridicat” pentru a primi pe îngeri, pe care i-a luat drept bărbați, închinându-se acestora; și, la fel ca Avraam, de asemenea, el a „insistat” ca ei să intre în casa lui și „le-a făcut un ospăț”. Când locuința lui a fost înconjurată de oamenii desfrânați din Sodoma, Lot a pus datoria de gazdă mai presus de orice, și le-a oferit acestora pe cele două fiice ale sale necăsătorite. Îngerii l-au anunțat apoi că misiunea lor era de a distruge orașele vinovate și i-au cerut să părăsească cetatea. Lot a încercat, fără succes însă, să-și convingă ginerii să meargă cu el. El însuși a ezitat să fugă, astfel că îngerii l-au luat de mână pe el, pe soția lui, și pe cele două fiice ale sale, „Domnul fiind milostiv cu el” și i-au dus afară din cetate. Apoi i-a poruncit să fugă la munte fără să se uite în urma lui; dar muntele fiind departe, Lot le-a solicitat să cruțe micul oraș Țoar, pentru ca el să se refugieze acolo; și ei au fost de acord. În timp ce fugeau către Țoar, soția lui Lot, care a privit în urma ei, a fost transformată într-un stâlp de sare.

Lot, temându-se că cetatea Țoar, de asemenea, ar putea fi distrusă în cele din urmă, a urcat la munte și a locuit într-o peșteră, unde, printr-un incest cu cele două fiice ale sale, a devenit strămoșul celor două națiuni Moab și Amon. Lot este de două ori menționat în expresia „fiii lui Lot” referitor la Amon și Moab304.

Literatura Rabinică


Vai-vai! Nu-i frumos! Lot era atât de mărinimos şi atât de mult păzea legile ospitalităţii, încât a fost gata să-şi dea fiicele pentru a fi siluite ca să-i apere pe îngerii pe care-i găzduia. Şi dv. nu preţuiţi cum se cuvine pe acest prea drept om.305

Lot este, în general, reprezentat de rabini într-o lumină nefavorabilă. Când a apărut cearta dintre păstorii săi și cei ai lui Avraam306, a existat, de asemenea, o ceartă între Avraam și Lot. Acesta din urmă trimisese turmele să pască în pământuri care nu îi aparțineau; când Avraam, datorită plângerilor proprietarilor nedreptățiți, a protestat, Lot s-a comportat ca un rebel. Lot, în timp ce se despărțea de Abraham, s-a despărțit și de Dumnezeu, zicând: „Nu vreau să am nici o legatură, nici cu Avraam nici cu Dumnezeul său”. Abia după plecarea lui Lot Dumnezeu i-a vorbit din nou lui Avraam. Lot a fost predat poftei; prin urmare, el a ales Sodoma ca reședință, iar incestul fiicelor sale s-a datorat neglijenței sale. Acest lucru a fost, prin urmare, citit în fiecare sâmbătă în sinagogi ca un avertisment pentru credincioși.

Incidentul cu turmele, menționat mai sus, arată că pe Lot nu-l prea mustra conștiința; el era foarte lacom de avere; în Sodoma a practicat camăta. Ezitarea de a părăsi orașul s-a datorat regretului pentru marea avere pe care era obligat să o abandoneze. Rabinii se referă la beția lui Lot ca la un exemplu al gradului de alcoolemie care-l face pe un om iresponsabil. Toate favorurile speciale pe care Lot le-a primit de la Dumnezeu s-au datorat lui Avraam; altfel, ar fi pierit cu oamenii din Sodoma. Salvarea din momentul distrugerii Sodomei este socotită, de asemenea, ca o recompensă pentru că nu l-a trădat pe Avraam când acesta a declarat lui Faraon că Sara era sora lui.

Cu toate acestea, Pirke Rabbi Eli'ezer arată o atitudine mult mai înțelegătoare față de Lot. În afară de trecerea sub tăcere a faptelor rușinoase ale lui Lot, acesta remarcă ospitalitatea lui, asemănătoare cu a lui Avraam, pe care a practicat-o în Sodoma: chiar şi după ce locuitorii din Sodoma au legiferat că orice persoană primitoare va fi arsă, el a continuat să o practice sub acoperirea nopții. Această trăsătură este menționată, de asemenea, în Gen. l8; dar acolo este relatată într-un mod nesemnificativ. Se spune că Lot a pledat toată noaptea în favoarea oamenilor din Sodoma. Alfabetul lui Ben Sira, aparent împrumutând din Coran, consideră pe Lot „un om perfect drept” și un profet.

Genesis Raba conchide că Lot a avut, la momentul distrugerii Sodomei, patru fiice - două căsătorite și două logodite, și că acestea din urmă au scăpat cu tatăl lor. Dar el a avut anterior o fiică pe nume Peloṭet, care a fost căsătorită cu unul din locuitorii Sodomei. Ea a practicat în secret ospitalitatea, dar într-o zi a fost descoperită de oamenii din Sodoma, și a fost condamnată să fie arsă. Soția lui Lot, numită „Irit” sau „Idit”, dornică să vadă dacă și celelalte două fiice ale ei au urmat-o, s-a uitat în urma ei; dar a văzut spatele prezenței Divine și a fost în consecință, pedepsită pentru imprudența sa.

Ea a fost transformată într-un stâlp de sare pentru că a păcătuit înainte prin faptul că nu a dat sare oaspeților. Potrivit unei legende, boii obișnuiau să consume în fiecare zi din stâlpul de sare lingând-o jos la degetele de la picioare, dar, dimineața, aceasta se refăcea. Soția lui Lot, fiind transformată într-un stâlp de sare, nu a fost considerată ca un cadavru, contactul cu acesta nu-l făcea pe om necurat. Transformarea a fost una din acele minuni la vederea căreia trebuia recitată o binecuvântare.

Punctul de vedere critic:


«Nu, oricât îi veţi înfrumuseţa dv. pe eroii Bibliei, aceşti virtuoşi rămân nişte figuri cu totul respingătoare. Este foarte important să demascăm fără cruţare şi până la capăt morala exploatatorilor, a stăpânilor de robi, pe care Biblia o propovăduieşte celor ce muncesc.»307

Lot este considerat de critici ca un eponim ce reprezintă presupusul strămoș comun al celor două triburi sau națiuni Moab și Amon. Relația sa cu Avraam este, din acest punct de vedere, destinată pentru a marca legăturile etnografice a acestor două triburi cu israeliții; alegerea lui pentru o locație în Est poate fi considerată ca indicând o renunțare voluntară a tuturor pretențiilor teritoriale ale moabiților și amoniților asupra Canaanului. Relațiile cu fiicele sale reprezintă probabil una din poveștile dure din folclorul popular israelit, indicând disprețul pentru vecinii lor. Fenton, însă, sugerează că într-un stat matriarhal aceste legături nu ar fi indecente, deoarece tatăl nu ar avea nici o legătură cu copiii.

Povestea despre soția lui Lot, de asemenea, poartă marca unei origini populare, și este considerat de critici și de călători ca o legendă din folclor, destinată să explice un stâlp de sare asemănător ca formă cu o femeie. Datorită compoziției sale, un astfel de stâlp s-ar dizolva repede. Un astfel de stâlp a fost identificat de Iosifus în vecinătatea Mării Moarte; un altul (sau același) avea acest renume în timpul lui Clement Romanul. Deoarece este scris că Lot ar fi locuit într-o peșteră, Ewald și Dillmann îl identifică cu Lotan, liderul unuia dintre triburile horiților sau ale locuitorilor din peșteri.

Preadrepţii patriarhi ai Scripturilor aduceau jertfe omeneşti308


Se ştie că cu timpul jertfele omeneşti au fost înlocuite cu cele de animale...

Dacă popii ar fi sinceri, atunci ei ar trebui să povestească astfel: Să ştiţi, copii, că în vremurile de demult se aduceau jertfe omeneşti lui Dumnezeu...

...iată, vedeţi, voi, robii Domnului, cum trebuie să ascultaţi pe Dumnezeu? dacă el vă va porunci în vis să ucideţi chiar pe tatăl sau pe copilul vostru, îndepliniţi porunca fără şovăire... Şi a luat Avraam lemnele pentru jertfă şi le-a pus în cârcă fiului său...

diavolul îl scoate pe dumnezeu din pâine şi începe să se ocupe el însuşi de ispitirea oamenilor. Până la urmă nici nu mai ştii cine ispiteşte mai bine Dumnezeu sau diavolul309

Spunem la un moment dat, în rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”. Au fost unii care au atribuit termenului „ispită”, sensul de „păcat”. Dar „a ispiti” nu înseamnă a păcătui, ci a tenta, a ademeni, a testa. Scopul ispitei este acela de a pune la încercare, de a verifica credinţa omului. Ispitele în sine nu sunt păcate. Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit, dacă ispita ar fi fost un păcat. Sfântul Apostol Iacov spune: „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele, El însuşi nu ispiteşte pe nimeni”310; reiese deci, că Dumnezeu nu ne duce în ispită, ci El doar îngăduie ispita. Iar ispitele sunt permise de Dumnezeu pentru a ne întări în bine, şi nu pentru a ne prăbuşi în rău.

Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia că „a nu avea experienţă momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti”. Noi trebuie să fim conştienţi că dacă Dumnezeu permite să fim isptiti, El ne-a oferit şi „armele” pentru a ieşi învingători din lupta cu ispitele.311

La Sfântul Maxim Mărturisitorul, în răspunsurile către Talasie, întâlnim o altă explicaţie a cuvintelor „şi nu ne duce pe noi în ispită”. El spune că sunt două feluri de ispite:

După aceea, continuă Sfântul Maxim, Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii Săi cum trebuie să se roage, le spunea să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia, adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să experimenteze ispitele plăcerii, adică pe cele voite şi poftite. De aici reiese că sunt şi ispite venite de la noi - de care trebuie să fugim, prin ataşarea într-un mod pătimaş faţă de creaţie. Ispitele cu îngăduinţa lui Dumnezeu sunt spre folosul omului, pe când cele venite de la noi sunt spre distrugerea naturii umane.312

Ȋn concluzie, Dumnezeu, este şi nu este un complice al diavolului. E bine să ştim că dacă El oferă diavolului ocazia de a ne ispiti, ne-a dat şi puterea de a ieşi învingători. Hristos a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavol313 şi a ieşit biruitor! Şi noi, de vom fi puşi în faţa ispitelor îngăduite de Dumnezeu, putem ieşi biruitori cu ajutorul Lui.

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi după mărturia Sfintei Scripturi, ispitele cu care ne luptăm în viaţa de acum sunt felurite.314 Multe sunt şi pricinile pentru care, spre folosul mântuirii noastre, Preabunul şi Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie ca să fim ispitiţi în lumea aceasta. Să arătăm, pe scurt, despre

Deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ispitele nu vin de la Dumnezeu, ci vin de la

Deşi Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, totuşi, El îngăduie, spre folosul mântuirii noastre, să fim ispitiţi pentru felurite pricini şi anume:

A şaptea pricină pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi este pentru ca

A opta pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ne ispitim este pentru

A noua pricină pentru care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu ne ispitim, este pentru

Căci, într-adevăr, cel ce iubeşte pe Dumnezeu din inimă simte că păcatul şi diavolul voiesc să-l despartă de dragostea lui Dumnezeu şi se întoarce cu mare mânie şi ură sfântă asupra păcatului şi asupra dracilor şi cu desăvârşire îi urăşte pe draci şi patimile cele stârnite de ei, după mărturia scrisă: Pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât, cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei, neprieteni mi s-au făcut mie.318

Ca să Îşi aleagă pe fiii Săi, Dumnezeu319 nu îngăduie o încercare dacă nu va ieşi ceva bun din ea.320

Toate le îngăduie Dumnezeu spre binele nostru. Dacă nu ne-ar ispiti cel rău, poate că am crede că suntem sfinţi. Dumnezeu îngăduie diavolului să ne lovească cu răutate, pentru că prin lovitura ce ne-o dă, acesta trezeşte sufletul şi-l scutură.321

Supunere în faţa tatălui şi în faţa lui Dumnezeu


Când i se întâmplă omului vreo nenorocire, popii lămuresc faptul în două chipuri: sau spun că Dumnezeu l-a pedepsit pe om (dacă acesta era un „păcătos”), sau că îl încearcă şi îl ispiteşte (dacă are de-a face cu un „drept”), chipurile, ca să vadă dacă omul va trece cu bine încercarea. Uneori se întâmplă însă o încălcare a atribuţiilor: diavolul îl scoate pe dumnezeu din pâine şi începe să se ocupe el însuşi de ispitirea oamenilor. Până la urmă nici nu mai ştii cine ispiteşte mai bine Dumnezeu sau diavolul.322

Isaac este fiul promis de Dumnezeu323 lui Avraam şi Sarei pe când aceştia se aflau la o vârstă foarte înaintată, când aceştia nu mai puteau spera la un urmaş. În Hebron, la „Stejarul din Mamvri”, „Vestea cea bună” a naşterii lui Isaac i-a fost adusă lui Avraam de Dumnezeu ca o primă împlinire a făgăduinţei divine.324 Acest dar nepreţuit pentru familia lui Avraam avea să constituie obiectul încercării credinţei marelui patriarh.325 Chiar dacă, aparent, aceasta pare o absurditate, încercarea prin care trece Avraam dezvăluie supunerea faţă de divinitate. Care tată poate să-şi ucidă propriul fiu? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu nu l-a ispitit pe Avraam pentru că nu ştia ce va face, ci pentru ca şi cei de pe vremea lui şi cei de mai târziu şi până azi să cunoască dragostea de Dumnezeu.

Isaac nu poate crede că tatăl lui îi vrea răul. El se lasă legat şi, apoi, aşezat pe jertfelnic. Deasupra lemnelor pregătite pentru rug, încrederea lui nu slăbeşte. Supunerea lui Isaac, ca şi supunerea lui Avraam, fac ca cei doi, tată şi fiu, să se ridice la înălţimea „aşteptărilor”, căci aşa cum Avraam s-a supus lui Dumnezeu, la fel şi Isaac se supune tatălui său.

Puncte de vedere ebraice326


Despre copilăria lui Isaac Biblia ne istoriseşte numai atât că prea iubitul său tată era gata-gata să-l înjunghie pentru a-l frige ca jertfă lui dumnezeu.327

Majoritatea comentatorilor religioşi evrei susțin că Dumnezeu a testat pe Avraam pentru a vedea dacă el l-ar ucide pe fiul său, ca un test al loialității sale. Cu toate acestea, un număr de comentatori biblici evrei din epoca medievală și mulți în epoca modernă, citesc textul într-un alt mod.

Textele vechi rabinice – Midrash, Geneza, Raba – îL înfățișează pe Dumnezeu spunând că „niciodată nu am luat în considerare să-i cer lui Avraam tăierea lui Isaac328”. Rabinul Yona Ibn Janach329 a scris că Dumnezeu a cerut doar un sacrificiu simbolic. Rabinul Yosef Ibn Caspi330, a scris că „imaginația” lui Avraam l-a condus pe căi greșite, făcându-l să creadă că i s-a fost poruncit să-și sacrifice fiul. Ibn Caspi scrie „Cum a putut Dumnezeu porunci ceva așa de revoltător?” Dar, conform rabinului Iosif H. Hertz331, sacrificiile de copii au fost de fapt „ceva curent printre popoarele semite” și sugerează că „în acea perioadă, a fost uimitor că Dumnezeu l-a oprit pe Avraam de la sacrificarea lui Isaac, nu faptul că El ar fi cerut acest lucru”. Hertz interpretează textul ca pe o demonstrație necesară pentru evrei a faptului că sacrificiul uman este respingător. „Spre deosebire de zeitățile păgâne foarte crude, pentru Dumnezeu era necesară doar predarea-renunțarea spirituală”. În Ieremia 32.35, Dumnezeu afirmă că practica israeliților de mai târziu de a sacrifica copii zeului Moloch, „niciodată n-a fost în mintea Mea că ei ar trebui să facă asemenea grozăvii”.332

Alte școli rabinice rețin faptul că Avraam a fost dispus să facă totul pentru a cruța pe fiul său, chiar dacă asta însemna să meargă împotriva poruncii divine:

Cu toate acestea, acțiunile și mesajele îngerilor333 sunt, în general, înțelese ca exprimând direct voia lui Dumnezeu.

În unele scrieri evreiești de mai târziu, teologia unui „test divin” este respinsă, iar sacrificiul lui Isaac este interpretat ca o „pedeapsă” pentru „alungarea” lui Ismael , fiul său mai mare, care a fost expulzat din casa lui la cererea soției sale, Sarah. Din acest punct de vedere, Avraam nu a reușit să demonstreze compasiune pentru fiul său, așa că Dumnezeu l-a pedepsit cu lipsa de compasiune pentru fiul lui, Isaac. Aceasta este o teorie oarecum eronată, deoarece Biblia spune că Dumnezeu a fost de acord cu Sarah, și doar la insistența Lui, Avraam l-a alungat pe Ismael. În „Ultima probă”, Shalom Spiegel susține că aceste comentarii au o interpretare a narațiunii biblice ca o reacție împotriva revendicării creștinismului că Dumnezeu a sacrificat pe propriul Fiu.

Tzemach Tzedek menționează o întrebare adresată de rabinul Menachem Mendel de Vitebsk: La prima vedere, acesta pare să fi fost, în principal, un test pentru Isaac, pentru că el era cel care ar fi renunțat la viața sa cu scopul de a sfinți numele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Tora334 ne spune că Dumnezeu a testat pe Avraam, nu pe Isaac? Rabin Menachem Mendel răspunde că, deși este o foarte mare jertfă să renunțe cineva la viață, nu este totuși neobișnuit în analele istoriei evreiești. Chiar și cel mai incult și „obișnuit” evreu și-ar preda viața în martiriu. Astfel, chiar și pentru o astfel de jertfă mare, acest test este considerat banal pentru cineva de statura spirituală a lui Isaac, care, în calitate de strămoș, a fost comparat cu „carul” lui Dumnezeu... pentru că a fost purtător de trăsături divine ca: bunătate, principialitate și compasiune.

Mai degrabă, principalul testat a fost Avraam. A fost un test al credinței, pentru a vedea dacă el s-ar îndoi de cuvintele lui Dumnezeu. Avraam a fost asigurat de Dumnezeu că „sămânța ta se va înmulți prin Isaac335, adică Isaac (nu Ismael) va fi tatăl unei mari națiuni, poporul evreu. Cu toate acestea, Abraham ar fi putut avea, aparent, o întrebare foarte evidentă: în momentul în care Dumnezeu i-a poruncit să-l ofere pe Isaac ca jertfă, Isaac era încă singur, iar dacă Isaac ar fi murit, cum ar fi putut el să fie tatăl națiunii, care urma să fie născut din Avraam? În plus, nu este Dumnezeu veșnic și neschimbător, cum Însuși Dumnezeu declară: „Nu m-am schimbat336, ceea ce înseamnă că El nu se schimbă în mintea Lui?337

Avraam a crezut cu adevărat că, dacă acest lucru este cerut de Dumnezeu acum, acest lucru este cu siguranță un lucru bun. Trecerea acestui test, era ceva remarcabil chiar și pentru cineva de statura lui Avraam.

În Jertfirea lui Isaac, Omucideri religioase şi Cabala, Lippman Bodoff susține că Avraam nu a intenționat niciodată să-și sacrifice de fapt fiul, și că avea credință că Dumnezeu nu a avut intenția de a face acest lucru. Rabbi Ari Kahn (pe site-ul Uniunea Ortodoxă) dezvoltă acest punct de vedere, după cum urmează: moartea lui Issac n-a fost niciodată o posibilitate – nici din partea lui Avraam, și nici din partea lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu către Avraham a fost foarte personalizată, și Avraham a înțeles asta foarte bine: Isaac urma să fie „ridicat ca o jertfă” și Dumnezeu va folosi această oportunitate pentru a spune omenirii, o dată pentru totdeauna, că sacrificiul uman, sacrificiul copiilor, este inacceptabil. Acesta este modul exact în care înțelepții din Talmud338 au înțeles Jertfirea lui Isaac. Citând spusele profetului Ieremia împotriva sacrificiului copilului339, s-a statuat fără echivoc că un astfel de comportament „nu a trecut prin mintea lui Dumnezeu” - cu referire în special la sacrificarea lui Isaac. Deși de-a lungul generațiilor cititorii acestei pericope au fost tulburați, chiar îngroziți, totuşi nu a existat nicio neînțelegere între Dumnezeu și Avraham. De fapt, gândul uciderii lui Isaac nu a trecut niciodată prin mintea lor. Alții sugerează că complicitatea aparentă a lui Avraam cu sacrificiul a fost de fapt modul lui de a-L testa pe Dumnezeu. Abraham a pledat anterior în fața lui Dumnezeu pentru a salva viețile celor din Sodoma și Gomora. Prin supunerea tăcută în ce privește instrucțiunile lui Dumnezeu de a-l ucide pe Isaac, Avraam a exercitat presiuni asupra lui Dumnezeu de a acționa într-un mod moral, de a păstra viața. Mai multe dovezi că Avraam a crezut că nu va sacrifica de fapt pe Isaac găsim la Geneza 22.5, unde Avraam a zis slujitorilor săi: „Atunci a zis Avraam slugilor sale: Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi.” Prin faptul ca a spus noi („ne vom întoarce), a vrut să spună că atât el cât și Isaac se vor întoarce. Astfel, el nu a crezut că Isaac va fi sacrificat în cele din urmă.

În Ghidul pentru nedumeriţi, Maimonide susține că povestea jertfirii lui Isaac conține două „noțiuni extraordinare”.

În Glorie și agonie: Sacrificiul lui Isaac și proza naţională, Yael S. Feldman susține că episodul jertfei, în ambele versiuni, biblice și post-biblice340, a avut un impact mare asupra etosului eroismului altruist și sacrificiului de sine în cultura modernă națională ebraică. După cum demonstrează studiul ei, în ultimul secol, „jertfirea lui Isaac” sa transformat în „sacrificiul lui Isaac”, exemplificând atât gloria cât și agonia morții eroice pe câmpul de luptă.

Punctul de vedere creștin341


Dar nici nu trebuie să uităm că în predicile lor popii au încercat întotdeauna să demonstreze că această viaţă din timpuri străvechi a patriarhilor – păstori şi stăpâni de sclavi, Avraam, Isaac, Iacov & Co. Trebuie să fie pentru noi exemplu de înaltă moralitate...

întrucât toţi aceşti patriarhi – atât Avraam cât şi Isaac, Iacov şi ceilalţi – sunt inventaţi, nu au existat.342

Jertfirea lui Isaac este menționată în Noul Testament, în Epistola către Evrei, printre multe alte acte de credință din Vechiul Testament : „Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă)343

Credința lui Avraam în Dumnezeu a fost că Dumnezeu va putea să reînvie pe Isaac, pentru ca profeția lui344 să se împlinească. Predica creștină timpurie accepta interpretările iudaice referitoare la jertfirea lui Isaac, fără să le dezvolte. De exemplu, Ipolit al Romei spune în comentariul său la Cântarea Cântărilor, „Binecuvântatul Isaac a devenit vrednic de ungere și dorea să se sacrifice pentru mântuirea lumii”. Alţi creștini din aceeaşi perioadă au văzut în Isaac o prefigurare a „Cuvântului lui Dumnezeu”, Hristos. Majoritatea comentatorilor biblici creștini văd acest episod ca prefigurând planul lui Dumnezeu cu propriul său Fiu, Iisus, care avea să moară pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc, la fel ca mielul pe care Dumnezeu l-a dăruit lui Avraam. Acesta (mielul), împlineşte răspunsul lui Avraam la întrebarea lui Isaac despre animalul care va fi folosit pentru jertfă; afirmația lui Avraam că „Dumnezeu Însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot” este văzută ca o prefigurare profetică a promisiunii Mielului lui Dumnezeu. Dorința lui Avraam de a renunța la propriul fiu Isaac este, din acest punct de vedere, o prefigurare a voinței lui Dumnezeu Tatăl de a-L sacrifica pe Fiul Său. De asemenea, supunerea lui Isaac este în paralel cu întregul calvar al lui Hristos, cei doi alegând să-și sacrifice propriile lor vieți pentru ca voia lui Dumnezeu să se realizeze, deoarece nicio luptă nu este menționată în relatarea Genezei. Într-adevăr, ambele pericope descriu personaje care își cară singuri lemnul pentru a se jertfi pe munte.

Geneza 22.2 afirmă că aceasta a avut loc „în pământul Moria. Au fost speculații în creștinism dacă jertfa avut loc pe Muntele Templului sau pe Golgota, dealul pe care Hristos a fost răstignit, sau în altă parte. O interpretare alternativă propune Golgota pe o secțiune a muntelui Moria, Muntele Templului, care a fost ulterior divizat, în scopul de a apăra Ierusalimul. Ca atare, răstignirea ar fi avut loc pe același munte.

Punctul de vedere musulman345


Islamismul este una dintre religiile care întunecă, la fel ca celelalte religii, conştiinţa unor pături de oameni ai muncii...

Însuşi cuvântul arab islam înseamnă smerenie şi se tălmăceşte în sensul dăruirii de sine lui dumnezeu.346

Versiunea islamică diferă de cea biblică. În sursele islamice, când Abraham spune fiului său despre vedenie, fiul său acceptă să fie sacrificat pentru îndeplinirea poruncii lui Dumnezeu și n-a avut loc nicio legare de altar.

Coranul afirmă că, atunci când Avraam a cerut un fiu drept, Dumnezeu i-a dat un fiu ascultător. Fiul nu este, totuși, numit în Coran. Când fiul a fost capabil să meargă și să lucreze cu el, Abraham a avut o vedenie despre cum el sacrifica pe fiul său. Când a spus fiului său despre aceasta, fiul său a fost de acord să îndeplinească porunca lui Dumnezeu din vedenie. Când amândoi și-au supus voința lui Dumnezeu și au fost gata pentru jertfă, Dumnezeu i-a spus lui Avraam că a împlinit porunca și i-a oferit un berbec să-l sacrifice în loc. Dumnezeu i-a promis lui Avraam recompensă. În următoarele două versete se afirmă cum Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam pe Isaac și i-a promis mai multe recompense.

Învățații musulmani au întors credința conform căreia primul fiu născut, Ismail, nu Isaac, a fost cel care a solicitat să fie sacrificat în vedenie și că al doilea fiu Isaac s-a născut mai târziu, fiind una dintre recompensele pentru îndeplinirea poruncii din vedenie de către Avraam.

Cu toate acestea, printre învățații musulmani timpurii a existat o dispută referitoare la identitatea fiului. Argumentul acestor învățați care credeau că a fost Isaac, mai degrabă decât Ismael347 era că „arătarea milei lui Dumnezeu către Avraam si Isaac” se referă la învrednicirea lui Avraam ca prieten al Său și la salvarea lui Isaac. De cealaltă parte, se susținea că promisiunea către Sarah a fost de un fiu, Isaac, și un nepot, Iacov, fiind exclusă posibilitatea unei morți premature a lui Isaac.

Musulmanii consideră că viziunile experimentate de profeți sunt revelații de la Dumnezeu, și, ca atare, a fost un ordin divin dat lui Avraam. Întregul episod al jertfei este privit ca o încercare a lui Dumnezeu pentru Avraam și fiul său și se consideră că ambii au trecut testul, prin supunerea față de Dumnezeu și prin faptul că au demostrat un grad înalt de conștientizare a faptului că Dumnezeu este Proprietarul și Dătătorul a tot ce avem și prețuim, inclusiv viața și urmașii. Supunerea (ascultarea) lui Avraam și a fiului său este sărbătorită și comemorată de musulmani în zilele de Eid al-Adha. În timpul sărbătorii, cei care își pot permite și pelerinii sacrifică un berbec, o vacă, o oaie sau o cămilă. O parte din carnea sacrificată este mâncată în gospodărie și restul este distribuit la vecini și nevoiași. Sărbătoarea marchează sfârșitul pelerinajului Hajj la Mecca.

Regiunea Marwah poate fi identificată cu biblicul Moriah (ebraică מוריה) în Gen. 22.2. Marwah fiind un munte chiar în afara perimetrului Kaaba. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că Biblia ebraică identifică Muntele Templului din Ierusalim cu muntele Moria, încă din perioada primului templu în cartea 2Cronici cap. 3348 cu aproximativ 1.700 ani înainte de apariția Islamului.

Punctul de vedere modern349


Instrumentele şi aparatele de precizie create de mâna sa îi dau posibilitatea să studieze toate transformările şi schimbările materiei.350

Savanții critici moderni care funcționează în cadrul „ipotezei documentare” atribuie în mod obișnuit pericopa sursei biblice E, pe motiv că aceasta folosește, în general, numele lui Dumnezeu (אלוהים) - Elohim și, de asemenea, datorită unor caracteristici specifice pericopelor E. Din acest punct de vedere, a doua vedenie angelică a lui Avraam (v. 14-18), care laudă ascultarea lui și îi binecuvintează urmașii, este de fapt o interpolare ulterioară a pericopei originale de tip E (v.1-13, 19). Acest lucru este susținut de stilul și compoziția acestor versete, precum și prin utilizarea lui YHWH (יהוה) ca nume pentru divinitate.

Mai multe studii recente pun sub semnul întrebării această analiză. Se susține că, de fapt, ascultarea lui Avraam de porunca lui Dumnezeu necesită laudă și binecuvântare, pe care le primește numai în al doilea discurs angelic. Această convorbire, prin urmare, nu poate fi pur și simplu o introducere a textului inițial de tip E. A fost sugerat de mulți faptul că autorul responsabil pentru introducerea celei de a doua apariții angelice și-a lăsat amprenta și pe textul original (v. 1-13-19). Mai recent, s-a sugerat că această amprentă este în fapt prima apariție angelică (v. 11-12), în care îngerul lui YHWH oprește pe Avraam înainte de a-l ucide pe Isaac. Stilul și compoziția acestor versete se aseamănă cu al doilea discurs angelic și numele YHWH este folosit pentru divinitate, mai degrabă decât numele Dumnezeu. Astfel, în versiunea originală de tip E, Avraam nu ascultă porunca lui Dumnezeu, sacrifică berbecul „în loc de fiul său” (v.13), pe propria răspundere și fără să fie oprit de un înger: „Și Avraam a întins mâna și a luat cuțitul, ca să junghie pe fiul său, dar Avraam a ridicat ochii și a privit și a văzut că în spatele lui era un berbec, prins de coarne într-un tufiș, și Avraam s-a dus și a luat berbecele, și l-a oferit ca ardere de tot în locul fiului său” (v. 10,13). Prin introducerea primei apariții a îngerului, un redactor ulterior a mutat responsabilitatea pentru oprirea examenului de la Avraam la înger (v 11-12.); datorită acestui transfer de responsabilitate, a doua întâlnire angelică, în care Abraham este răsplătit pentru ascultarea sa (v. 14-18), a devenit necesară. Această analiză aruncă o lumină asupra legăturii dintre „sacrificiul lui Isaac” și pericopa distrugerii Sodomei351, în care Avraam protestează împotriva planului lipsit de etică al lui Dumnezeu de a distruge orașul, fără a face distincție între cei drepți și cei răi: „Departe de Tine să faci un astfel de lucru... Nu va face Judecătorul întregului pământ ceea ce este drept?” Răzvrătirea etică lui Avraam împotriva lui Dumnezeu în ceea ce priveşte Sodoma culminează în neascultarea față de Dumnezeu, refuzând să-l sacrifice pe Isaac.

Francesca Stavrakopoulou a speculat că este posibil ca pericopa să „conțină urme de adevăr” în care Avraam chiar sacrifică pe Isaac. Richard Elliott Friedman a argumentat că în povestea originală de tip E Avraam a efectuat sacrificiul lui Isaac, dar că, mai târziu, repulsia generată de ideea unui sacrificiu uman a determinat redactorul „de tip” JE să adăuge linii în care Isaac este substituit cu un berbec.

Richard Dawkins a scris despre „legarea lui Isaac”: „Morala modernă nu ajută, dar mă întreb cum s-ar putea recupera vreodată un copil din astfel de traume psihologice. Conform cu standardele de moralitate moderne, această poveste rușinoasă este, în același timp, un exemplu de abuz asupra copilului, agresiune, în cadrul a două relații de putere asimetrice, și utilizarea primului argument de apărare înregistrat la Nürnberg: Am executat doar ordinele. Cu toate acestea, legenda este una dintre cele mai mari și fundamentale mituri ale tuturor celor trei religii monoteiste.

Terence Fretheim a scris că „textul nu are nimic specific care să îl califice a fi o polemică împotriva sacrificiului copilului.

Legarea” joacă, de asemenea, un rol important în scrierile mai multor teologi moderni, dintre cei mai importanți, cum ar fi Søren Kierkegaard în „Frică și cutremur” sau Shalom Spiegel în „Ultimul proces”. Comunități evreiești recitesc periodic această pericopă, de exemplu, în recentul proces simulat la care au participat mai mult de 600 de membri de la Universitatea Sinagogală din Orange County, California. Jacques Derrida, de asemenea, se uita la povestea sacrificiului, în același mod în care o făcea Kierkegaard în „Darul Morții”.

În Mimesis: Reprezentarea Realității în literatura occidentală, criticul literar Erich Auerbach consideră narațiunea ebraică a legării lui Isaac, împreună cu descrierea lui Homer a rănii lui Ulise, ca fiind cele două modele paradigmatice pentru reprezentarea realității în literatură. Auerbach pune în antiteză atenția lui Homer la detalii și abordarea spațială, istorică, precum și contextul personal al evenimentelor, cu ceea ce găsim în Biblie, unde aproape tot contextul este păstrat în fundal sau subînțeles din afara pericopei. După cum observă Auerbach, această strategie obligă practic cititorii să poată adăuga propriile interpretări la text.

Unii cercetători fac referire, de asemenea, la fragmentul genealogic (versetele 20-24), unde găsim un indiciu la întrebarea dacă Avraam l-a sacrificat pe Isaac sau nu. În primul rând, enumerarea unui grupaj de nou-născuți plasat imediat după episodul principal sugerează existența unor legături directe de tip cauză-efect între cele două. Din perspectiva unei economii de sacrificiu, un grupaj de astfel de numeroși descendenți nu ar fi putut fi concepuți fără o plată precedentă efectuată într-o „monedă” adecvată. În al doilea rând, pasajul menționat este problematic din cauza conținutului său onomastic. Versetele 20-23 înșiruie descendenții lui Nahor și Milkah în timp ce v. 24 adaugă copiii concepuți cu Re'umah, concubina lui. Cu toate acestea, în timp ce versetele 20-23 au unele legături semnificative cu alte părți ale Bibliei ebraice, precum și cu contextul istoric și cultural al Orientului Apropiat antic, astfel de conexiuni sunt absente în v. 24. Numele concubinei lui Nahor apare exclusiv aici și în niciun alt loc din Biblia ebraică nu este menționat numele Re'umah. Același lucru se întâmplă cu numele copiilor ei, cu excepția lui Ma'akah, care este uneori utilizat în cărțile istorice. Datorită rarității extreme a acestor numiri, se cer unele interpretări alternative. În consecință, lista persoanelor poate conține o explicație „codificată” în ceea ce privește restul de pericopei: Re'umah (ראומה) - „vezi ce”; Tevah (טבח) - „sacrificare sau „sacrificate”; Gaham (גחם) - „flacără” sau „arderea; Tahaș (תחש) - „piele (folosită de multe ori pentru a acoperi cortul); Ma'akah (מעכה) - „cu sufletul la gură” sau „zdrobit”. Cu alte cuvinte, v 24 începe cu o invitație la interpretare și continuă cu numele care par să explice cauza apariției grupului de nou-născuți prezenți la încheierea pericopei: cineva a fost legat, pus pe jertfelnic și ars.

Punctul de vedere feminist – gândirea unei femei mame, matriarhatul352


„…dacă dumnezeu o cere, trebuie să-i aduci jertfă şi copilul.353

Carol Delaney se întreabă: „A fost Abraham etic? Este corect să admirăm dorința lui de a-și sacrifica fiul?şi răspunsul este nu!354

Să cităm câteva rânduri pentru a reîmprospăta memoria:

«După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Şi Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu! » 355

D-na Delaney se declară indignată de la început şi își mărturiseşte suspiciunea referitor la caracterul de dragoste al episodului:356

Avraam a avut doi fii: Ismael, întâiul născut, și apoi Isaac. El s-a certat cu Dumnezeu pentru a încerca să salveze câțiva oameni buni din Sodoma și Gomora. De ce nu a făcut nimic pentru a încerca să-și salveze fiul? El l-a alungat în pustie pe primul și aici este gata să-l sacrifice pe celălalt. Când Dumnezeu face referire la „singurul tău fiu”, de ce nu a replicat Avraam, „Dar am doi fii”? Când Dumnezeu a spus „pe care îl iubești”, de ce nu spune Abraham: „Dar eu îi iubesc pe amândoi”?

O interpretare care ar vedea povestea ca etică este cea care o vede ca marcând sfârșitul practicii antice a sacrificiului de copii. De exemplu, interpretul biblic clasic ar tâlcui: „Povestea presupusului sacrificiu al lui Isaac nu ar fi fost spusă decât pentru a descuraja un obicei existent deja.” Enciclopedia Judaică spune, „intenția inițială a narațiunii a fost înțeleasă de către critici, fie ca

În cazul în care scopul povestii a fost de a pune capăt unei practici a sacrificiului de copii, Dumnezeu, sau mai degrabă autorii biblici, ar fi scris la fel de mult sau chiar mai mult; sau pur și simplu le-ar fi interzis această practică. Nu este, desigur, nicio mențiune cu privire la vreo practică sau cultură a sacrificiului de copii sau uman în Geneză.357

Mai mult, faptul că o poveste etiologică este temelie a trei religii pare neverosimilă.358 Povestea lui Avraam, ca și cea a lui Iisus, a schimbat direcția în istoria lumii. Nahum Sarna, savant evreu de renume, de asemenea, nu susține explicația etiologică. El spune, „Legarea, în scopul ei final, nu este o încercare de a combate practicile existente, dar este produsul unei atitudini religioase.

Abraham nu este venerat pentru că pune capăt practicii, ci tocmai pentru disponibilitatea sa de a merge până la capăt. Aceasta este ceea ce-l face tatăl credinței, temelia celor trei religii avraamice,

De ce sacrificiul este modelul credinței în aceste tradiții, mai degrabă decât protecția copilului? Principalele întrebări puse de d-na Delaney au fost următoarele:

  1. De ce este matriarhatul devalorizat, în timp ce aproape orice despre patriarhat îl califică pentru un epitet al lui Dumnezeu (și pentru preoție)?

  2. De ce este matriarhatul asociat cu ceea ce este natural în timp ce patriarhatul este asociat cu divinul? Și care este efectul acestor asociații în viața bărbaților și a femeilor?

  3. Cum ar putea cineva gândi să își sacrifice copilul, și cum ar putea o astfel de acțiune să pară etică?

  4. De ce este pericopa la baza celor trei religii? Într-adevăr, de ce este fundamental un Dumnezeu masculin, un Tată, și un Fiu?

Genul și procrearea par a fi indisolubil legate de noțiunile de divinitate și spiritualitate. Ele nu se pot vedea ca periferice, ci în centrul speculațiilor teologice. Această problemă este grea chiar și în interpretările tradiționale, conchide d-na Delaney, apelând apoi la Kierkegaard pentru a combate poziţia acestuia.

Kierkegaard distinge între etică și credință:

În termenii lui Kierkegaard, un om etic este bun, dar omul credinței este cel mai bun, iar Avraam este prin excelență omul credinței. Într-adevăr, pentru Kierkegaard, ispita sau încercarea lui Avraam a fost exact ceea ce el numea „eticul”.359 Abraham rezistă tentației etice și face „saltul credinței.” Spre deosebire de idealul standard al eroului, el nu a intenționat să-și sacrifice copilul în scopul de a salva un popor360, nici de a îndeplini un jurământ361. „Atunci de ce a facut-o Avraam?” întreabă Kierkegaard. „A făcut-o pentru numele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a cerut această dovadă a credinței lui, [și] pentru ca să aibă o dovadă.” Kierkegaard îl plasează pe Avraam mai presus de lege.362 Actul său se poate distinge de crimă numai în cazul în care el poate fi văzut ca ceva mai mult decât un om şi, prin urmare, dincolo de categoriile umane. Credința, spune el, este „un paradox care este capabil de a transforma o crimă într-un act sfânt, bine plăcut lui Dumnezeu.363

Poziția lui Kierkegaard presupune cel puțin două lucruri care nu sunt afirmate, dar asumate:

În zilele noastre, judecând prin intermediul canoanelor gândirii socităţii moderne, oamenii care aud voci365 sunt etichetați ca nebuni. În sprijinul acestei afirmaţii se aduce un fapt care s-a întâmplat în California, despre un om care și-a sacrificat copilul, susținând că Dumnezeu i-a spus acest lucru. El era foarte serios și avea toate argumentele teologice corecte, chiar dacă era un om relativ needucat. El a fost condamnat pentru crimă de gradul întâi în prima fază a procesului, dar în a doua fază a fost achitat pe criteriu de nebunie. El nu a fost lăsat liber; în schimb este într-o instituție pentru criminalii nebuni, nu într-o închisoare.

Apare inevitabil întrebarea: Dar dacă l-am considerat pe acesta nebun, de ce nu am reciti povestea lui Avraam în aceeași lumină? De ce acceptăm că Dumnezeu i-a vorbit și i-a cerut un astfel de sacrificiu?

Această chestiune a fost dezbătută de Kant.366 Iată poziția lui Kant:

Dacă Dumnezeu ar vorbi cu adevărat omului, omul n-ar putea ști totuși niciodată că a fost Dumnezeu. Este destul de imposibil ca omul să înțeleagă infinitul prin simțurile sale, să-L distingă de ființele sensibile, și să-L recunoască ca atare. Dar, în unele cazuri, omul poate fi sigur că vocea pe care o aude nu este a lui Dumnezeu. Căci, dacă vocea îi poruncește să facă ceva contrar legii morale, atunci indiferent cât de măreață ar fi apariția, și cât de mult s-ar părea că depășește întreaga creație, el trebuie s-o considere o iluzie.

Delaney optează pentru Kant, nu Kierkegaard, considerând că acesta este corect, drept pe acest subiect. Kant este de partea rațiunii și a moralității umane. El a simțit că Avraam ar fi trebuit să spună un răsunător „Nu!” El nu a judecat așa cum a făcut Kierkegaard.

Istoria vieţii lui Kierkegaard scoate la iveală poziţii imorale ale acestuia.367Frică și cutremur” a fost scris imediat după ce Kierkegaard a rupt logodna cu logodnica sa, Regina, astfel că,368sacrificiul lui Isaac este un simbol al sacrificiului lui Kierkegaard al celui mai drag lucru pe care l-a avut pe pământ.” Kierkegaard a văzut sacrificiul lui într-o manieră eroică: a vrut să o elibereze.369 Kierkegaard nu a fost chiar sincer cu ea, ponegrindu-se pe sine, spunându-i minciuni, astfel încât ea să-l urască și, astfel, să renunțe la el.370

Avraam, de asemenea, a mințit sau a disimulat răspunsul la întrebarea lui Isaac, „Tată, iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?” Mutând responsabilitatea de la sine însuși, Avraam a răspuns: „Dumnezeu va oferi mielul.”371

Cu toate acestea, există o diferență majoră între ce Avraam a fost pe cale să facă și ce Kierkegaard a făcut. Sacrificarea relației cu Regina nu suferă comparație cu luarea vieții altuia. Kierkegaard nu a fost pe cale de a-și ucide logodnica, față de ceea ce Avraam era pregătit să facă cu Isaac. Foarte des, folosirea cuvântului „jertfă” permite o excepție periculoasă prin care renunțarea la ceva este echivalat cu uciderea, cu a lua o viață, cu vărsarea de sânge.372

Un număr destul de mare de oameni învățați, inclusiv rabini și preoți au susținut că este într-adevăr o poveste despre dragoste: ei presupun că Avraam l-a iubit pe fiul său, dar a iubit pe Dumnezeu mai mult.373 D-na Delaney pune apoi o serie de întrebări:

Dar un Dumnezeu atotștiutor știe că un copil aparține mamei la fel de mult ca tatălui.

Astăzi, un răspuns tipic este faptul că copilul a fost văzut ca aparținând exclusiv tatălui, din cauza culturii patriarhatului.376

Geneza (cum era de așteptat) este preocupată de genealogie - apariția pământului, a animalelor, a plantelor și a oamenilor - dar în special de paternitate și de continuitatea pe linie paternă stabilită prin semânță. Isaac aparține lui Avraam pentru că el este sămânța lui. Teoria procreării din Biblie și din Geneză în special, este ceea ce am numit teoria seminței-pământ. Tatăl este cel care plantează semințele; mama este deci imaginată ca pământul în care este plantată.

Această metaforă agricolă naturalizează o structură de relații de putere și, de asemenea, o ascunde. Reprezentaţi ca sămânță și pământ, bărbații și femeile au fost evaluați în mod diferit și ordonați ierarhic. Această teorie a procreării, comună atât la vechii evrei cât și la greci, a fost teoria populară dominantă în Occident timp de milenii, modelând imagini populare și sentimentele oamenilor, precum și legile și instituțiile.377

Nu e de mirare scriitorii biblici au presupus că Isaac a aparținut lui Avraam și că într-un fel el nu aparținea lui Sarah. Nu e de mirare că el l-a putut lua fără consultarea ei, susţine Delaney. În această teorie, acum depășită, tatăl și fiul sunt una, ei sunt din aceeași esență. Nu e de mirare că, în conformitate cu Enciclopedia Judaica, „Isaac a devenit în gândirea evreiască exemplul suprem de sacrificiu de sine prin ascultarea de voia lui Dumnezeu”.

A fost, însă, un conflict între două persoane: tatăl și fiul, Avraam și Isaac. Supunerea lui Avraam față de Dumnezeu și a lui Isaac față de tatăl său, dorința lui Avraam să-și sacrifice fiul și presupunerea dorinței fiului să fie sacrificat au fost confundate. Este o confuzie foarte periculoasă, pentru că ascunde structura ierarhică a relației, dimensiunea puterii patriarhale, deoarece ascunde, de asemenea, distincția și sfințenia fiecărui individ.

În final, d-na Delaney extrapolează la întreaga religie: în creștinism, Dumnezeu Tatăl este Cel Care sacrifică pe Fiul Său; Maria, mama Lui, nu este consultată378; deși venerată, ea nu este considerată ca co-creator. Tatăl și Fiul sunt una, dar mama și Fiul nu sunt. Aceste concepte teologice centrale saturate cu definiții de gen apar dintr-o anumită teorie de procreare depășită. Nu este surprinzator, aspectele etice referitoare la gen, sexualitate și procreare – de exemplu controlul nașterilor, avort, homosexualitatea, căsătoriile de același sex, căsătoria preoților, femeile ca preoți, etc. - sunt chestiuni de interes central astăzi de și cele trei religii luptă pentru a păstra puterea și autoritatea lor.

Concluziile d-nei Delaney

Răspunsul ei la întrebările

sunt un răsunător „Nu”. Apoi adaugă însă: Cu toate acestea, de asemenea, ar trebui să fie clar că nu se poate răspunde într-o manieră ori/ori, sunt multe presupoziții care nu au fost abordate; analiza a încercat să înțeleagă rețeaua de ipoteze care a făcut povestea posibilă, mai degrabă decât pornind de la poveste ca de la un dat în sine...


Jertfa lui Isaac, un simbol al Învierii379, un punct de vedere al Bisericii Ortodoxe Copte


Preoţii istorisesc în mod obişnuit această poveste, ca şi aceea despre Avraam, care ca să-şi împlinească juruinţă vroia să înjunghie pe, unicul său fiu, Isaac, în acelaşi scop, anume pentru a convinge pe credincioşi că omul nu trebuie să precupeţească nimic pentru dumnezeu, nici măcar pe propriul său copil;380

În timpul celor cincizeci de sfinte zile după Sărbătoarea Învierii, ar trebui să ne concentrăm pe două dimensiuni ale vieții noastre spirituale:

Biserica este foarte veselă în timpul acestor cincizeci de zile, după cum se reflectă în imnurile și procesiunile ei. Bucuria Ȋnvierii este piatra de temelie a credinței noastre. În caz contrar, am fi rămas cu povestea unui mare profesor care a efectuat unele miracole, a murit o moarte brutală pe o cruce și ar fi rămas îngropat într-un mormânt până în ziua de azi. Bucuria vine din faptul că știm că Hristos este într-adevăr înviat din morți. Prin moartea Sa, El a călcat moartea. Acest lucru este o bucurie. Aceasta, de asemenea, este o sursă de speranță pentru noi, că într-o zi vom învia împreună cu El381, vom urca la ceruri și vom trăim veșnic cu Dumnezeu.

Mulți prooroci și drepți au dorit să vadă acea zi; ziua în care Hristos vine și Se oferă ca jertfă neprihănită pe Cruce și aduce viață în locul în care nu a existat decât moarte, speranță unde era disperare și lumină în locul în care nu a fost decât întuneric.

Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus iudeilor: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat382. Când s-a întâmplat acest lucru mai exact? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Din nou El ne arată că erau străini de credința lui Abraham dacă s-au întristat de ceea ce el (Avraam) s-a bucurat. Prin Ziua Mea mi se pare firesc a înțelege ziua Răstignirii, pe care Abraham o prevestise prin oferirea berbecului și a lui Isaac383.

Astfel, vom citi povestea sacrificiul lui Isaac ca pe un simbol al Învierii.

Biserica ne amintește în timpul Rugăciunii de Joi: „După cum şi Isaac a purtat lemne de foc pentru arderea de tot, tot aşa Hristos a purtat lemnul crucii. Și, după cum Isaac s-a întors în viață, de asemenea, Hristos a înviat din morți și a apărut sfinților Săi ucenici.”

Sacrificarea lui Isaac


...intenţia autorilor Bibliei de a creşte fetele şi femeile evreice în spiritul sacrificiului.384

Deși există multe de învățat din această poveste, vrem să ne concentrăm în primul rând pe zbuciumul interior pe care Abraham trebuie să-l fi experimentat, dar cum a stăruit el în

Concluzionând, toate acestea sunt prefigurări, simboluri ale învierii lui Hristos, ca sursă de speranță și bucurie pentru noi.

Dumnezeu încearcă pe Avraam385


Biblia povesteşte că Avraam era cât pe-aci să înjunghie pe propriul său fiu pentru a-l frige ca jertfă lui dumnezeu...386

Dumnezeu a încercat pe Avraam și i-a zis: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Şi Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!387.

Se spune, „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam.” Care acestea? Dumnezeu S-a arătat lui Avraam și i-a făcut promisiuni cu privire la Isaac. Dumnezeu le-a promis lui Avraam și Sara un fiu la bătrânețe. Dumnezeu a făgăduit, de asemenea, „...prin Isaac sămânța ta se va înmulți388. Apoi Dumnezeu a ordonat: „Ia pe fiul tău ... și jertfește-l ca o ardere de tot”. Este ca și cum Dumnezeu, prin promisiunile Sale anterioare catre Avraam, îi pregătea inima pentru a primi acest ordin și a-l executa.

În primul rând, trebuie să înțelegem că, atunci când diavolul ne încearcă sau ne ispitește, dorește să ne conducă spre rău. Dar când Dumnezeu ne încearcă, El face acest lucru pentru a scoate din noi bunătatea și, probabil, la fel ca în cazul lui Avraam, să ne arate exemple vii de credință și evlavie.

În al doilea rând, cum argumentăm măreția încercării? Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Ce îngrozitoare povară în acest ordin, o sarcină dincolo de puterile naturii umane! Ia pe fiul tău cel iubit, Isaac, pe care îl iubești foarte mult.”... Vedeți cum prin aceste cuvinte pune sare pe rană și stârnește și mai mult cuptorul de afecțiune pe care acest om bun l-a avut pentru Isaac ... Fiecare frază în sine era suficientă pentru a tulbura sufletul bunului om: El nu a spus simplu Isaac, ci a adăugat, fiul tău, pe care l-ai dobândit în urma atâtor așteptări și pe care ai reușit să-l obții chiar la bătrânețe - iubitul tău, dragul inimii tale, pe care îl iubești mai presus de orice, la care te uiți ca la succesorul tău; prin care, de asemenea, am promis să-ți înmulțesc neamul tău, la o astfel de măsură încât să rivalizeze cu numărul stelelor și cu nisipul de pe țărmul mării »389. Origen din Alexandria tâlcuieşte asemănător utilizarea frazelor ca un „chin pentru Avraam tatăl.390.

Vedem deci greutatea acestei încercări, și totuși Avraam nu a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu. Păgânii obișnuiau să ofere pe întâiul născut al lor ca jertfă idolilor, nu din dragoste, ci din disperare pentru iertarea păcatelor lor, cu orice preț, pentru îmblânzirea Zeilor lor însetați de sânge. Cum putea Abraham să creadă că Dumnezeu ar vrea un astfel de sacrificiu? După cum spune Fericitul Augustin,Avraam nu a crezut nici un moment că Dumnezeu ar accepta un sacrificiu uman. Cu toate acestea, odată ce a auzit porunca divină de a oferi pe fiul său Isaac, el a ascultat imediat391.

Abraham ar fi putut cere o serie de lămuriri, atunci când a auzit această poruncă de la Dumnezeu. Cum, la urma urmei, a putut Abraham suporta o astfel de poruncă? Sfântul Ioan Gură de Aur continuă, «Deci, ce a făcut bunul om? Gândurile lui nu s-au tulburat; mintea lui nu s-a smintit; el nu a fost la un pas de a face față cu viclenie comenzii; el nu a căutat să-i dea de cap în sinea lui: Ce înseamnă acest lucru? Cel care mi-a dăruit pe fiii mei contrar tuturor așteptărilor, Cel care, în a Lui dragoste caracteristică a adus la viață pântecele infertil al Sarei, acum, după ce l-am alăptat și l-am crescut și în cele din urmă a ajuns la o vârstă, pofteşte să-l omoare și să-l sacrifice ca ardere de tot; El, Cel care un pic mai înainte a zis: descendenții tăi vor fi din el, cere acum ceva contrar. Cum ar putea să își țină promisiunile vreodată? Adică, cum este posibil ca ramurile să se dezvolte dacă rădăcina este tăiată, sau cum să fie produse fructe în cazul în care arborele este tăiat, sau cum râuri să curgă în cazul în care izvorul este uscat? După logica umană aceste lucrurile nu sunt posibile, dar dacă Dumnezeu vrea, toate lucrurile sunt posibile. Cu toate acestea, acest om bun, nu a avut nici unul dintre aceste gânduri; în schimb, ca un rob ascultător el a lăsat deoparte orice considerație umană și a avut o singură preocupare, de a pune în aplicare comanda... »392.

Isaac pe drumul către jertfă


Avraam, soţia sa Saara, fiul lor Isaac şi nepotul lor Iacov, care figurează în atâtea poveşti din Biblie, sunt personaje imaginare. Sub chipul şi sub numele lor sunt venerate de fapt spiritele de gintă ale evreilor antici şi divinităţile diferitelor triburi.393

«Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi. Luând deci Avraam lemnele cele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: Tată! Iar acesta a răspuns: Ce este, fiul meu? Zis-a Isaac: Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă? Avraam însă a răspuns: Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale! Şi s-au dus mai departe amândoi împreună.»394

Cum știm că Avraam a ascultat de Dumnezeu, fără umbră de îndoială? Avraam s-a sculat dis-de-dimineață. Origen din Alexandria spune: „El nu a deliberat, el nu și-a reconsiderat intenția, nu a stat la sfat cu nici un om, ci imediat s-a așternut la drum.” Imaginați-vă, atunci când vreti să rezolvați ceva dimineața. Dacă așteptați și amânați, multe gânduri vor năvăli și vă vor împiedica să îndepliniți ceea ce v-ați propus. Dar dacă vă sculați mai devreme, cu mintea limpede, veți duce la bun sfârșit sarcina care v-ați propus.

Apoi, este revelat misterul Învierii. Ne imaginăm că, pe drum, Avraam a fost într-adevăr în luptă cu el însuși. Isaac este cu el, în călătoria spre munte. Origen din Alexandria spune: „Dar călătoria se prelungește timp de trei zile, iar de-a-lungul a trei zile inima părintelui este chinuită cu neliniști recurente, astfel că tatăl ar convieţui cu fiul în toată această lungă perioadă, ar împărți mâncarea cu el, copilul ar putea îmbrățișa pe tatălui său în atât de multe nopți, s-ar putea agăța de pieptul lui, s-ar putea afla la pieptul lui? Iată în ce măsură încercarea este dureroasă”.395

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește de aceleași sentimente, și el consideră că Avraam trebuie să fi îndurat luptă în timpul celor trei zile, descifrând sensul poruncii, căci era pe cale de a duce propriul fiu la moarte.

În plus, Abraham trebuie să se fi gândit la soția sa Sara, pe care a lăsat-o în cort, fără să știe de plecarea lui sau de intențiile sale. Cu toate acestea, el nu se oprește din călătoria sa, nici nu se întoarce, ci o continuă spre munte.

Când Avraam ajunge la munte, ochii lui până atunci smeriți, se ridică. Aici, Abraham vede un semn al învierii. El, care a luptat, a fost ca Hristos răstignit și îngropat în mormânt. Apoi, el spune slujitorilor săi, „Stați aici cu măgarul; băiatul și eu vom merge acolo și ne vom închina, și apoi vom reveni.Origen din Alexandria întreabă: «Spune-mi, Abraham, vrei să le spui slujitorilor că într-adevăr vă veți închina și vei reveni cu copilul, sau vrei să îi înșeli? Dacă spui adevărul, atunci nu-l vei aduce ca ardere de tot. Dacă vorbele tale sunt înșelătoare, nu este potrivit pentru un atât de mare patriarh să înșele... Adevărat vă spun, zice, eu aduc copilul ca o ardere de tot. Din acest motiv, port lemne cu mine, și mă întorc cu el. Pentru că eu cred, și aceasta este credința mea, că Dumnezeu este în stare să-l ridice, chiar din morți.” »

De asemenea, Chesarie de Arles, spune: „Fericitul Abraham ar putea răspunde: Eu spun adevărul. Ofer pe fiul meu, și mă voi întoarce cu el. Atât de mare este credința mea că eu cred că Cel care a binevoit să mi-l dea mie dintr-o mamă stearpă îl poate ridica din morți. Din acest motiv, spun adevărul, după ce ne vom fi închinat, vom reveni.

Lemnele sunt puse pe umerii lui Isaac după cum Hristos a purtat lemnul crucii Sale pe Golgota.

Isaac întreabă pe tatăl său: „Unde este mielul pentru arderea de tot?” Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Luați în considerare, zbuciumul interior din acest om: cum a putut să audă cuvintele, cum a avut puterea să răspundă fiului său, cum nu a căzut jos, cum a reușit să ascundă adevărul și să nu dezvăluie fiului său ce era pe cale să se întâmple, și să aibă în loc o purtare nobilă și un spirit curajos: Dumnezeu Însuși va vedea de o oaie pentru arderea de tot, copilul meu. A se vedea aici cum proorocește involuntar ce avea să se întâmple. »396

Abraham prefigurează Jertfa lui Hristos, pentru că El va fi, Cel care va da viața Lui, și nu Isaac, pentru răscumpărarea tuturor.

Vedem pe Avraam și Isaac că merg împreună la sacrificiu. Aceasta este un simbol al lui Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul hotărând împreună să dăruiască lumii jertfa crucii; Unul Cel ce jertfește, Celălalt, Jertfa cu bun miros.

Construirea altarului și aducerea jertfei


«...bătrânul clanului aducea ţapul în faţa altarului şi, punând mâinile pe el, rostea descântece şi rugăciuni prin care se credea pe atunci că păcatele tuturor membrilor comunităţii gentilice trec asupra ţapului. După aceea ţapul era dus în pustiu şi jertfit zeului Azazel...

Dar în timpurile îndepărtate arderile-de-tot în cinstea lui dumnezeu (adică jertfele omeneşti) erau atât de obişnuite, atât de des erau arşi oameni pe altarele domnului, încât Avraam, dacă judecăm după povestirea biblică, nu s-a mirat de loc de porunca dumnezeului său. »397

«Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: Avraame, Avraame! Răspuns-a acesta: Iată-mă! Iar îngerul a zis: Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău. Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său. Avraam a numit locul acela Iahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice astăzi: În munte Domnul Se arată.»398

Ce este mai minunat: puterea și ascultarea lui Avraam sau supunerea fiului său, Isaac?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Încă o dată sunt uimit de curajul omului, capabil să construiască un altar de sacrificiu, de puterea de a nu cădea în deznădejde. În schimb, el a construit altarul și a îngrămădit lemnele pe el... Să nu trecem ușor peste aceste cuvinte, prea iubiților, ci să ne mirăm cum sufletul său nu a sfâșiat corpul său, cum a reușit a-l lega cu propriile sale mâini și l-a pus pe jertfelnic pe singurul lui fiu... Ce spirit evlavios! Ce atitudine curajoasă! Ce dragoste! Ce depășire a naturii umane! El a luat sabia textul spune: să-și sacrifice fiul”. Ce mă uimește mai mult - atitudinea patriarhului sau ascultarea fiului? sau faptul că, departe de a cădea pe spate sau protestând împotriva faptei, el s-a supus și s-a dat pe sine la ceea ce tatăl său făcea; și, ca un miel, se asează pe altar fără a opune rezistență, în așteptarea brațului tatălui său?»

Când Dumnezeu îl oprește pe Avraam, El Își arată adevărata intenție a Lui, care nu a fost sacrificarea lui Isaac, ci dezvăluirea credinței lui Avraam. Avraam a dat dovadă de o reală dragoste pentru Dumnezeu și de o adevărată ascultare. Dumnezeu repetă numele lui Avraam de două ori ca să-l oprească. Prin înlocuirea lui Isaac cu un berbec, Avraam a adus jertfa.

Ce simbolizează berbecul? El reprezintă, de asemenea, pe Hristos. Origen din Alexandria vede cum atât Isaac cât și berbecul reprezintă pe Hristos. Hristos, ca om, a îndurat suferința în trup. Berbecul este tiparul acestui lucru. Dar divinitatea lui Hristos nu vede putrezirea și moartea nu are nici o stăpânire asupra Lui. Aici, Isaac este un simbol al lui Hristos întors la viață399.

Chesarie de Arles spune cu privire la berbec: „berbecul care a fost blocat cu coarnele între mărăcini, de asemenea pare să reprezinte pe Domnul, căci și Hristos, a avut cunună de spini pe cap când a atârnat pe cruce, fixat în cuie”.

De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Toate acestea, însă, s-au întâmplat ca o prefigurare a Crucii. Deoarece, Hristos a zis iudeilor: Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie când a văzut ziua mea; a văzut-o și s-a bucurat. Cum a văzut-o dacă a trăit atât de mult timp înainte? În oglindă, în ghicitură: asemenea ca în textul nostru berbecul a fost oferit în locul lui Isaac, tot aşa mielul rațional a fost oferit pentru lume ... Observați, vă rog, prea iubiților, cum totul a fost prefigurat:

Sf. Pavel strigă cu voce tare cu cuvintele: El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El? »400

Reînnoirea Promisiunii Divine


Fireşte că trimisul domnului i-a făgăduit cu acest prilej marea cu sarea. I-a promis că-i va înmulţi atât de mult sămânţa, încât să nu se poată număra de multă ce va fi.401

«Şi a strigat a doua oară îngerul Domnului din cer către Avraam şi a zis: Juratu-M-am pe Mine însumi, zice Domnul, că de vreme ce ai făcut aceasta şi n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu. Întorcându-se apoi Avraam la slugile sale, s-au sculat împreună şi s-au dus la Beer-Şeba şi a locuit Avraam acolo în Beer-Şeba.»402

Aici, Domnul reînnoiește promisiunea divină dată lui Avraam. Imaginați-vă cât de mult ne va recompensa Dumnezeul noastru în veacul viitor, dacă ne supunem Lui și-L urmăm. Să fim zeloși ca Avraam în punerea în practică a ceea ce ne poruncește Dumnezeu. Ce folos vom avea noi dacă numai am asculta poruncile lui Dumnezeu, dar nu le vom pune în practică?

Sf. Ioan Gură de Aur își îndeamnă ascultătorii săi, «Nu se constituie oare în cauza a nenumărate binecuvântări pentru noi faptul că ascultăm de Domnul, răspundem la chemările Sale, și, la fel ca patriarhul, departe de a iscodi poruncile cerute de El, le îndeplinim conștiincioși și ne lăsăm în voia Domnului? Deci, dacă ne educăm pe noi în acest fel, vom ajunge la aceeași măsură a ascultării ca Avraam și vom fi vrednici de aceeași cunună. Dar cum vom face ascultare? Dacă vom pune în practică poruncile Lui. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.403. Vreau să spun, ce beneficiu avem dacă ascultăm în fiecare zi dar neglijăm practica.»

Sfântului Atanasie scrie în Scrisoarea nr. VI către Pascal, vers.8: «Și, în jertfirea fiului său, el s-a închinat Fiului lui Dumnezeu. Și, fiind oprit de a-l sacrifica pe Isaac, el L-a văzut pe Mesia în berbecul [mielul], oferit în schimb ca o jertfă lui Dumnezeu. Patriarhul a preînchipuit, prin Isaac, că nu el a fost sacrificat, ci Cel ce a fost proorocit în Isaia: Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.404. Astfel, Dumnezeu a acceptat intenția lui, dar a oprit ce a fost oferit. Pentru că moartea lui Isaac nu aducea libertatea în lume, ci numai moartea Mântuitorului nostru, prin rănile lui toți ne-am vindecat.»

Cum putem experimenta Învierea zilnic? Păzind poruncile lui Dumnezeu

Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu


Astfel, n-a băgat de seamă că dăduse naştere unui nesupus, care a tras apoi după sine pe toţi cei ce nu mai voiau să-l asculte pe dumnezeul vechilor evrei.405

Nu ne lăudăm că suntem creștini? „Mă duc la biserică în fiecare Duminică”, „Eu postesc în perioadele de post”, „Eu citesc Biblia zilnic.” Dar unde sunt inimile noastre? Am asculta de Dumnezeu în măsura în care Avraam a fost dispus să împlinească poruncile? Dumnezeu ne dorește inima. El nu vrea o revărsare emoțională a iubirii noastre. El nu ne spune să ne închinăm Lui cu emoțiile noastre. El ne cere să I ne închinăm în duh și în adevăr. Ori de câte ori masurăm dragostea pentru Dumnezeu, nu ne bazăm pe sentimente, emoții ca un indicator de relație cu El. Domnul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele... Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.406

Ce anume ne motivează la a îndeplini poruncile lui Dumnezeu? Învierea. În Înviere ne împărtășim de puterea lui Hristos asupra păcatului și a morții. Am fost îngropați și înviaţi cu El în botez. Am părăsit omul cel vechi și ne-am îmbrăcat în cel unul nou și superior. Ori de câte ori ne-am spune că nu mai putem face ascultare de Dumnezeu, cu toate ispitele care ne înconjoară, El ne dă putere să călcăm peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului. Noi trebuie doar să facem ascultare și să practicăm virtuțile.

Cum a fost Avraam în măsură să îndeplinească o astfel de poruncă dificilă? Avraam privea cu un ochi spre Înviere și a crezut. Voi nădăjduiți în vremuri de disperare? Voi puteți ridica ochii și privi la Înviere? Când se cântă în Sfânta Liturghie, „Aștept Învierea morților și viața veacului ce va să vie”, acest lucru reflectă gândurile și încrederea noastră în viața veșnică și în puterea asupra păcatului și a morții? Ai încredere în Dumnezeu cum a avut Avraam încredere în promisiunile Lui?



Jertfa lui Avraam407


«Dacă în Scriptură s-ar fi povestit pur şi simplu că sfinţii străbuni Avraam şi ceilalţi aduceau jertfe omeneşti lui dumnezeu, acest lucru nu ne-ar fi provocat nouă, celor de astăzi, decât dezgust.»408

Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat.409

«Din nou, El ne arată că erau străini de credința lui Avraam, dacă se întristau de ceea ce el s-a bucurat. Prin ziua mea mi se pare a înțelege ziua Răstignirii, pe care Abraham o vestise prin jertfirea și a lui Isaac410

În cartea Facerii, la capitolul 22, se prezintă cum Dumnezeu îl pune la încercare pe Avraam, obligându-l să-și jertfească pe Isaac, singurul lui copil411. Episodul a devenit celebru prin dramatismul, originalitatea şi frumuseţea lui literară. Sfântul Pavel îi va adăuga evenimentului şi o dimensiune simbolică, Isaac prefigurând jertfa şi învierea lui Iisus412. Jertfa lui Avraam se va introduce în iconografia ortodoxă în pictura altarului, ca simbol euharistic. Încercarea credinţei lui Avraam este tema capitolului 22 al Facerii, unul din cele mai extraordinare şi disputate episoade din întreaga Scriptură. După ce a socotit credinţa lui Avraam spre dreptate, Dumnezeu îl lasă să cadă iarăşi în ispită,

Dumnezeu l-a ispitit

Este, desigur, cea mai grea încercare pentru Avraam. Avraam, marele patriarh, aduce, totodată, o jertfă deosebită, chip al marii Jertfe. Locul indicat pentru jertfă era Muntele Moria413, loc pe care, ulterior, regele Solomon va ridica Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim. În ciuda caracterului neobişnuit al poruncii, Avraam e gata s-o îndeplinească. Cei doi slujitori care însoţesc pe bătrân şi merg până în a treia zi sunt interpretați ca fiind chipul celor două popoare chemate în robie prin lege,

Acestea socoteau că trebuie să urmeze numai poruncilor lui Dumnezeu şi Tatăl, precum acei slujitori urmau lui Avraam, nerecunoscând pe Fiul prin Care sunt toate, nici pe Moştenitorul Tatălui, al cărui chip preafrumos îl poartă micul Isaac, aşezat la sânul tatălui. Avraam vede locul în a treia zi de călătorie, și le poruncește slugilor să îi aștepte pană ce se vor întoarce înapoi, apoi a luat lemnele cele pentru jertfă şi le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său, iar el a luat în mâini cuţitul şi focul şi au plecat împreună. La un moment dat, Isaac l-a întrebat pe tatăl său unde este mielul pentru jertfă, dar Avraam nu i-a putut spune adevărul. Când au ajuns la locul de care-i vorbise Dumnezeu, Avraam a ridicat acolo un jertfelnic, a aşezat lemnele pe el, l-a legat pe Isaac, fiul său, şi l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Când să-și înjunghie fiul, a apărut îngerul Domnului care l-a oprit și i-a dăruit un berbec pe care să-l jertfească.414 După unii Părinţi, sacrificarea nerealizată a lui Isaac prefigurează două firi ale lui Iisus:

În cazul de faţă, berbecul e tip al Mielului Hristos, venit la plinirea vremii spre a Se jertfi în locul omenirii, condamnată pentru păcatele sale.417


Ritualul tăierii împrejur418


Sclavii erau însemnaţi aşa cum se înseamnă astăzi vitele, făcându-li-se crestături la urechi...419

Ritualul tăierii împrejur, asumat şi de slujitorii din casa lui Avraam


Biblia povesteşte că Avraam era în vârstă de 99 de ani când a fost tăiat împrejur...420

Şi cu ei au fost tăiaţi împrejur toţi cei de parte bărbătească din casa lui Avraam, născuţi în casa lui sau cumpăraţi cu argint de la cei de alt neam.421 - versetul consfinţeşte aplicarea ritualului tăierii împrejur şi asupra slujitorilor din casa patriarhului Avraam.

Era o practică în lumea veche iudaică de a angaja slujitori pentru ajutorul în treburile casei, mai ales dacă stăpânul casei se bucura de o prosperitate însemnată, cum era cazul patriarhului Avraam. Integrarea lor în ambianţa căminului unui evreu însemna şi asumarea ritualului tăierii împrejur.422 Cei „născuţi în casa lui (n.r., Avraam) sau cumpăraţi cu argint de la cei de alt neam” sunt tăiaţi împrejur, şi asta chiar în aceeaşi zi în care patriarhul şi fiul său, Ismael, fac acest luc