„Şi a întrebat şi Iacov, zicând: Spune-mi şi Tu numele Tău! Iar Acela a zis: Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat! Şi l-a binecuvântat acolo.” (Fac. 32.29)

Unul care poate fi numit^⁴ nu este Unul Cel Veșnic.

„Mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes. 1.21)

Numele dat Unului^⁵ nu poate fi Numele Veşnic^⁶.

„Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-mi vor zice: Cum Îl cheamă, ce să le spun?

Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt. Apoi i-a zis: Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!" (Exod 3.13,14)

Fără nume este Făcătorul Cerului și al Pământului^⁷.

„Şi a zis Manoe către îngerul Domnului: Cum îţi este numele? Ca să te mărim, când se va împlini cuvântul tău. Zis-a îngerul către el: La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el este minunat.” (Jud. 13.17,18)

Dând Unului un nume, El este Cel Ce creează toate lucrurile, creează nenumăratele fiinţe, lucruri şi energii^⁸.

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul... Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor.” (Fac. 1.1, 2.1)

Cine n-are dorinţe^⁹ vede esenţa^¹⁰ lucrurilor, Îl vede^¹¹ pe Unul^¹².

„Eu eram în cetatea Iope şi mă rugam; şi am văzut, în extaz, o vedenie: ceva coborându-se ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se în jos din cer, şi a venit până la mine. Privind spre aceasta, cu luare aminte, am văzut dobitoacele cele cu patru picioare ale pământului şi fiarele şi târâtoarele şi păsările cerului. Şi am auzit un glas, care-mi zicea: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă.” (Fapte 11.5-7)

Cine are dorinţe vede doar manifestarea lucrurilor.

Dacă adâncului Tainei i-am da glas și tâlcuire, totdeauna fără patimă să fim găsiți; dar dacă poftele mereu în noi vor fi, marginile ei sunt tot ce vom vedea^¹³.

„Să nu pofteşti femeia aproapelui tău şi să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici orice dobitoc al lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău!” (Deut. 5.21)

Cele două Persoane au aceeaşi obârşie^¹⁴, şi au nume deosebite^¹⁵: Fiul şi Sf. Duh.

„Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut; şi iarăşi: Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu?” (Evr. 1.5) „...Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (In. 15.26)

Această identitate a obârşiei este un abis de adâncime şi mister^¹⁶, ea este adâncul adâncimilor şi poarta înţelegerii tuturor esenţelor. Tatăl este Cel prin a Cărui binecuvântare totul ia fiinţă.

„Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.” (Mat. 11.27)

Capitolul 2^¹⁷

Când frumosul este cunoscut ca frumos^¹⁸, atunci nu este cunoscut şi urâtul, ca urât.

„Sârguieşte către Cel Preaînalt şi te întoarce de la nedreptate şi te scârbeşte foarte de lucrul urât.” (Ecclesiasticul 17.21)

Toţi oamenii, sub cer, cunosc frumosul ca frumos^¹⁹, iar obârşia urâtului^²⁰ este în căderea lui Lucifer^²¹.

„Lumina care luminează în sfeşnicul cel sfânt, aşa este un chip frumos pe un trup bine împlinit.” (Ecclesiasticul 26.19)

Când Binele este cunoscut ca Bine, atunci răul nu este cunoscut. Toţi oamenii cunosc binele ca bine, iar obârşia răului^²² este în căderea lui Lucifer.

„Urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă la porţi, poate că Domnul Dumnezeu Savaot Se va milostivi de cei rămaşi...” (Amos 5.15)

Fiecare lucru şi opusul său nu se nasc îngemănate. Greul şi uşorul nu se nasc unul pe altul, lungul şi scurtul nu se opun unul altuia, înaltul nu produce adâncul^²³.

„Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea Lui; peste munţi vor sta ape. ” (Ps. 103.7)

Vocea se sprijină pe sunet^²⁴ - sunetul şi glasul se acordă reciproc^²⁵.

„La glasul Lui freamătă apele în ceruri şi El ridică nori de la marginile pământului; făureşte fulgerele în mijlocul ploii şi scoate vânturile din vistieriile Sale.” (Ier. 51.16)

Începutul are totdeauna un sfârşit? Tu, Doamne, ești fără de început^²⁶ și fără de sfârșit^²⁷.

„La tot lucrul desăvârşit am văzut sfârşit, dar porunca Ta este fără de sfârşit.” (Ps. 118.96)

Iată de ce sfântul practică rugăciunea^²⁸ și nu acţiunea^²⁹.

El instruieşte prin pildă^³⁰ vie, nu doar cu vorbe.

„Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului.” (Iacov 5.10)

Lucrurile, făpturile, în lume sunt toate într-o stare relativă^³¹. Pe toate fiinţele care se nasc în lume şi care îşi pun nădejdea în El, nici nu le uită^³², nici nu le îndepărtează. El le dă nădejde şi astfel le face vrednice „fără a Şi le însuşi”^³³.

„Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înţelepciunea Sa şi cu priceperea Sa a întins cerurile... În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut... Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat...” (Ier. 10.12, In. 1.10, 3.16)

Înțeleptul le ajută^³⁴ să se dezvolte şi nu se bizuie^³⁵ pe ele. Aşa câştigă el sfințenie, dar rămâne mai presus de merite. Rămânând mai presus de ele, nici harismele nu îl părăsesc niciodată, datorită detaşării^³⁶ sale izvorâte din înţelepciune.

„Zicând: Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria fie Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin!... Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.” (Apoc. 7.12, Iacov 3.17)

Sfântul, ştiind aceasta, îşi arată preferinţa pentru bine^³⁷, pentru Hristos ca Fiu^³⁸ al Celui Prea Înalt, prin Care toate s-au făcut. Priveşte totul cu egală^³⁹ consideraţie.

„Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut.” (Apoc. 4.11)

Capitolul 3^⁴⁰

Calea să îi împiedici pe oameni^⁴¹ să ajungă la rivalități^⁴² este să nu lauzi excesiv și să nu folosești oameni cu « îndemânări » deosebite în poziții nepotrivite. Dacă conducătorul se manifestă cu modestie, nu arată poziţii de putere, oamenii nu se vor confrunta.

Nu preaslăviţi decât pe oamenii cu adevărat aleşi şi poporul nu va lupta pentru măriri deşarte^⁴³.

„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut;... Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine... ” (In. 14.6, Ps. 1.1)

Dacă liderul nu pune preţ pe lucruri^⁴⁴, oamenii nu vor fura.

Să nu lauzi lucrurile care sunt greu de procurat este calea sigură să îi împiedici să devină hoți.

Nu preţuiţi ceea ce este greu de câştigat, dar efemer, şi poporul nu va fura.

„Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor... Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Apoc. 9.21, 1Cor. 6.10)

Dacă liderul nu arată^⁴⁵ lucruri care pot fi dorite, oamenii nu-şi vor strica inimile.

Nu le arătaţi nimic din ce le-ar îmboldi excesiv dorinţa, şi inima nu li se va tulbura. Să nu le arăți ce este posibil să fie râvnit este calea să le împiedici mintea să se tulbure.

„Că pentru aceea ai dat frica Ta în inimile noastre, ca să chemăm numele Tău şi să Te lăudăm întru înstrăinarea noastră că am abătut de la inima noastră toată nedreptatea părinţilor noştri, care au păcătuit înaintea Ta.” (Baruh 3.7)

Conducătorul sfânt şi înţelept conduce astfel oamenii: Ţinându-le inimile pure, dându-le mâncare duhovnicească, necreȃndu-le ambiţii şi întărindu-le sănătatea sufletească.

„Înțelepciunea politică”, în exercițiul cârmuirii, golește mințile, umple burțile, slăbește voințele și întărește oasele^⁴⁶.

„Conducătorul înţelept îndrumează bine pe poporul său, şi cârmuirea omului priceput este cu bună rânduială. După cum este judecătorul poporului, aşa sunt şi slujitorii lui şi cum este mai-marele cetăţii, aşa sunt toţi cei ce locuiesc în ea.” (Ecclesiasticul 10.1,2)

Astfel, sfântul îi împiedică să cunoască răul^⁴⁷, dorind mereu binele, cei cu gânduri^⁴⁸ rele nu pot acţiona. El conduce subtil, toţi trăiesc astfel în pace.

Deci, iată principalele sfaturi ale înţelepciunii:

golirea inimii de pofte, umplerea cu Hristos, potolirea patimilor, amplificarea iubirii pure, sporirea puterilor sufletelui.
să caute să aducă mereu poporul dincolo de ştiinţă, dincolo de dorinţe, către nepieritoarea Înțelepciune.
să împiedice pe cei ce ştiu, care sunt geniali, să lucreze exclusiv din vanitate.

De procedează aşa constant, fără să acţioneze, « poporul lui Israel » va fi bine cârmuit.

„Şi nu este încă alt popor pe pământ ca poporul Tău Israel, pe care l-a călăuzit Dumnezeu, ca să-l răscumpere Sieşi de popor, să-şi facă nume mare şi strălucit, izgonind popoarele de la faţa poporului Tău, pe care l-ai izbăvit din Egipt. Tu ai făcut pe poporul Tău, Israel, poporul Tău pe veci şi Tu, Doamne, Te-ai făcut Dumnezeul lui.” (1Cron. 17.21,22)

Capitolul 4^⁴⁹

Unul^⁵⁰ este Plinul, Creatorul, acţiunea Sa este fără de sfârşit. Este adânc, este originea^⁵¹ tuturor lucrurilor, veşnic rămâne fără capăt, nu a fost creat, este Treimea Creatoare. Este un abis esenţial^⁵² unde se poate vedea izvorul tuturor energiilor şi fiinţelor lumii.

„Că şi Cel ce sfinţeşte, şi cei ce se sfinţesc, dintru Unul sunt toţi; din care pricină nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi,...” (Evr. 2.11)

Cuvântul Îşi îmblânzeşte duritatea, nu se desface din haos^⁵³, Își temperează strălucirea, aproape că se identifică^⁵⁴ celor mai mici atomi.

„Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filip. 2.7,8)

O! Neprihănire! Fiinţarea^⁵⁵ Sa este veşnică. Știu al cui Fiu este: al Tatălui. El este mai dintr-un început^⁵⁶ decât însăşi lumea, Domnul Cerurilor.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (In. 1.1-3)

Capitolul 5^⁵⁷

Cerul^⁵⁸ şi Pământul nu au vreo preferinţă pentru o făptură, le consideră pe toate ca ceva egal, natura n-are preferinţe, dar omul este cununa creației.

„Aşa zice Domnul: Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine?... Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare...” (Isaia 66.1, Iacov 1.5)

Tot aşa, sfântul n-are preferinţe pentru nimeni, pentru el, toţi sunt priviţi în egală măsură, nu preferă^⁵⁹ pe nimeni.

„Iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau: Şezi jos, la picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene?” (Iacov 2.3,4)

Universul^⁶⁰ este nesfârşit, în el se găseşte toată creația văzută. Dumnezeu a creat mişcarea^⁶¹ armonioasă perpetuă împreună cu care creează toate fiinţele, lucrurile şi stările. Cu cât se mişcă mai mult, cu atât mai mult este produs.

„O, Israele! Cât este de mare templul lui Dumnezeu şi cȃt de întins locul stăpânirii Lui! Mare este şi nu are sfârşit, înalt şi nemăsurat!” (Baruh 3.24,25)

A vorbi mult despre Unul fără să-L cunoşti nu duce decât la oboseală. Mai bine să se descopere^⁶² El şi să se păstreze calea de mijloc, căci aceasta permite cunoașterea efectivă a Lui, unirea cu Unul; mai bine se păstrează Unul în minte, căci prea multă^⁶³ vorbă duce la oboseală.

„Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere.” (Luca 10.22)

Capitolul 6^⁶⁴

Lumina^⁶⁵ primă nepătrunsă nu moare niciodată^⁶⁶.

„Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!" Şi a fost lumină.” (Fac. 1.3)

Se poate numi Mama^⁶⁷ Tainică a lucrurilor şi a fiinţelor, Mama Cosmică^⁶⁸. Această Mamă Tainică este poarta prin care toate fiinţele vin în existenţă. Este rădăcina Cerului, a locuitorilor Cerului şi rădăcină a Pământului, a locuitorilor Pământului.

„Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră.” (Gal. 4.25)

Unul fiinţează^⁶⁹ mereu, însuşirea-I Creatoare şi Atotputernică lucrează mereu fără trudă.

„Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” (In. 5.17)

Capitolul 7^⁷⁰

Cerul se întinde la nesfârşit, Universul dăinuieşte etern^⁷¹ pentru că nu există prin sine, ci prin Unul^⁷². Și totuși așteptăm Cer nou și Pământ nou!

„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei.” (Apoc. 21.1,2)

Astfel şi sfântul stând la urmă^⁷³, ajunge în frunte; el îşi depăşeşte în totalitate personalitatea prin renunțare-dăruire-unire^⁷⁴ cu Unul, şi, prin aceasta chiar îi dă valoare.

„Şi iată, sunt unii de pe urmă care vor fi întâi, şi sunt alţii întâi care vor fi pe urmă.” (Luca 13.30)

Îşi transcende trupul^⁷⁵ şi chiar prin aceasta îl ocroteşte. El caută să nu aibă dorinţe, pofte^⁷⁶, şi, prin aceasta, chiar mai repede ajunge la Adevărul ultim: Unul, care este de fapt ţelul^⁷⁷ dorinţelor sale.

„Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?” (Iacov 4.12)

Se neglijează^⁷⁸ pe sine însuşi, şi ajunge să fie ocrotit de El. Nu trăieşte pentru sine, trăieşte astfel din plin.

„Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie;” (Luca 9.23)

Capitolul 8^⁷⁹

Virtutea este fluidă ca apa. Dragostea^⁸⁰ este asemenea apei: apa pătrunde subtil peste tot; tot astfel virtutea biruieşte fără efort. Apa şi virtutea dăruiesc detaşate binefacerile lor tuturor fiinţelor şi lucrează fără luptă. Ambele se menţin în locurile pe care omul ignorant le dispreţuieşte: locuri joase, ranguri modeste^⁸¹.

„Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,...” (Apoc. 22.1)

Unul Dumnezeu este la fel^⁸². Cel care-L caută^⁸³ îşi găseşte locul.

„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Iacov 1.17)

Simţămintele^⁸⁴ creează o inimă adâncă^⁸⁵.

„O apă adâncă este sfatul în inima omului,... Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Pilde 20.5, Ps. 129.1)

În inima^⁸⁶ omului Virtutea este plinătatea beatifică^⁸⁷.

„Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu,...” (Ps. 17.1)

În binefacere, Virtutea este fermecătoarea omenie. În vorbă, este sinceritate: vorba onestă creează încredere. În administraţie, este conducerea bună, cel ce conduce se cade să respecte regulile. În activitate, este puterea realizatoare. În acţiune, este timpul, stăruinţa,^⁸⁸ clipa cea mai prielnică - timpul aşează lucrurile.

„Şi va zice: "Numai în Domnul este dreptatea şi virtutea! Către Dânsul vor veni şi înfruntaţi vor fi cei ce sunt întărâtaţi împotriva Lui.” (Isaia 45.24)

Singură Dragostea lucrează fără luptă, astfel nu-şi face duşmani, prietenia^⁸⁹ aduce bune relaţii cu toţi.

„Rămâneţi întru dragostea frăţească.” (Evr. 13.1)

Capitolul 9^⁹⁰

Este mai bine să lași vasul gol pe jumătate, decât să încerci să îl cari când e plin^⁹¹.

„Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste,... Şi nimeni să nu întreacă măsura şi să nu nedreptăţească pe fratele său...” (1Tes. 4.4,6)

Întinderea prea tare a corzii^⁹² creează prea mare tensiune, mânuirea şi ascuţirea fără încetare a uneltei o face în final nefolositoare. Ascuţirea prea deasă a uneltei o face curând de nefolosit^⁹³.

„Domnul nu lasă să piară de foame sufletul celui drept; însă el respinge lăcomia celor fără de lege.” (Pilde 10.3)

Căutarea avidă a bogăţiilor^⁹⁴ nu are valoarea inestimabilă a moderaţiei. Un palat plin cu aur şi pietre nestemate expune la pierderea totului, căci adunarea bogăţiilor într-un loc, curând face locul nesigur. Mai mult, a avea onoruri, bogăţie şi a fi mândru de ele înseamnă a chema nenorocirea - a fi mândru de bogăţii şi onoruri este cauza căderii în dizgraţie.

„Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur şi argint.” (Ps. 118.72)

Dimpotrivă, dacă se adună merite nepieritoare - fapte bune - rămâne renumele chiar şi atunci când corpul fizic piere. Sfântul se retrage după îndeplinirea faptei^⁹⁵.

„Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia; cinstea este mai preţioasă decât argintul şi decât aurul.” (Pilde 22.1)

Aceasta este Calea Supremă a unirii cu Unul, cu Dumnezeu, care conduce la libertate^⁹⁶ şi înţelepciune, calea practicării virtuţii, a smereniei, a iubirii.

„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale,...” (Col. 1.13)

Capitolul 10^⁹⁷

Omul a primit un suflet etern^⁹⁸. Putem oare să ne unim^⁹⁹ sufletul de Unul, să nu ne abatem de la Unul?

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41.1,2)

Păstrându-şi unitatea^¹⁰⁰ supremă a fiinţei prin lipirea^¹⁰¹ de Unul, prin Cuvântul, omul va fi nemuritor şi fericit, va scăpa de iluzia nimicirii totale şi va fi plin de candoare şi puritate, asemenea copilului. Liberându-şi spiritul de o deşartă cercetare intelectuală, îl va putea păstra sănătos. (Putem oare învăța să avem acces la totul prin puterea Unului (Dumnezeu) ?)

„Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta.” (Ps. 62.8)

Iubind oamenii şi urmărind permanent binele, va putea exercita contemplația Unului, Non-Acţiunea^¹⁰². (Putem oare iubi și conduce oamenii cu subtilitatea Non-acțiunii?)

„Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele noastre pentru că ne-aţi devenit iubiţi.” (1Tes. 2.8)

Porţile Cerului se deschid şi se închid atunci când trebuie, la fel şi sfântul înfăptuieşte totul în armonie, potrivit împrejurărilor şi rămâne la momentul necesar în repaus^¹⁰³. Scăldat în lumină şi putere, el va putea părea neştiutor pentru cel incapabil să intuiască adevărata sa natură. El creează premisele înţelepciunii în toate sufletele şi le hrăneşte^¹⁰⁴ pe cele pregătite. Le conduce^¹⁰⁵ şi nu se poartă cu ele ca un stăpân. (Putem conduce fără a apăsa?)

„Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger... Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 6.15, 7.55,56)

Face bine detaşat, fără speranţa răsplatei^¹⁰⁶. (Putem să ne eliberăm de dorința de a poseda^¹⁰⁷? Putem face bine fără a dori ceva în schimb?)

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.” (Luca 6.32)

Domneşte asupra oamenilor cu dragoste fără să-i stăpânească. (Putem oare iubi și conduce oamenii cu subtilitate^¹⁰⁸, cu credință, fără acțiune-impunere, doar prin cuvânt?) Aceasta este adevărata virtute a sfântului lui Hristos.

„Dumnezeul lui Israel a vorbit. Tăria lui Israel mi-a zis: Cel ce domneşte între oameni cu dreptate.” (2Regi 23.3)

Capitolul 11^¹⁰⁹

Treizeci de spiţe se unesc în butucul roţilor, însă centrul îngăduie folosirea. Argila este modelată în formă de oală, dar interiorul face posibilă folosirea. Pereţii sunt străbătuţi de uşi şi ferestre, înlăuntrul îngăduie folosirea casei. Tot astfel fiinţa constituie natura lucrurilor, dar Cuvântul (prin logoii-cuvintele) permite folosirea lor^¹¹⁰.

„Înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi,... Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale.” (Pilde 9.1, Ps. 25.8)

Capitolul 12^¹¹¹

Cele cinci culori „formează” ochii omului, cele cinci sunete îl delectează. Cele cinci arome îi suprasolicită gustul. Întrecerea şi vânătoarea tulbură mult inima. Goana după bogăţie vatămă adesea sănătatea, obiectele rare și ciudate, bogățiile căutate, schimbă în rău purtarea^¹¹² oamenilor. Prin urmare, omul trebuie să se preocupe de viaţa sa esenţială, interioară-exterioară, de butucul roții și nu de spițe, nu de simţuri. El, omul cu dreapta socoteală, le părăseşte pe acestea şi se îndreaptă spre Acela care cu adevărat merită^¹¹³.

„Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple.” (Efes. 4.10)

Capitolul 13^¹¹⁴

Gloria^¹¹⁵ şi ruşinea sunt nedespărţite de teamă. Onoarea şi nenorocirea sunt nedespărţite de personalitate. Faima este un lucru demn de dispreţuit, căci atunci când o ai te cuprinde teama să nu o pierzi; tot astfel eşti cuprins de nelinişte când nu o ai. De aceea se spune că gloria şi ruşinea sunt nedespărţite de teamă. Dizgrația^¹¹⁶ înseamnă să te afli într-o poziție umilă după plăcerile favorurilor. Atât câștigarea favorurilor, cât și pierderea lor duce la angoasă.

„Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic; el nu tremură, căci Dumnezeu este nădejdea lui.” (Ecclesiasticul 34.14)

Gândul bun sau gândul rău, dualitate există tot timpul în mintea încordată. Cum pot gândul bun sau cel rău să existe în mintea încordată? Este pentru că avem un Ego^¹¹⁷. Dacă am renunța^¹¹⁸ la Ego, (mental), și încordarea minții s-ar diminua.

„Căci "Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1Cor. 2.16)

Astfel că cel care îi consideră pe alții ca și cum ar fi el însuși este demn de a conduce^¹¹⁹. Celui care-i iubește pe alții cum se iubește pe el însuși, i se poate acorda încredere.

„Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său,...” (Apoc. 1.5)

Capitolul 14^¹²⁰

Privind către Unul, nu se vede^¹²¹, se numeşte Invizibil^¹²².

„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (In. 1.18)

Ascultându-L, este vocea tăcerii^¹²³ ce nu se aude şi de aceea se numeşte mai presus de grai: încercând să-L ascultăm, nu poate fi auzit^¹²⁴.

„Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge.” (Ps. 138.6)

Pipăit, deşi etern, nu se simte şi de aceea se numeşte Imaterial^¹²⁵. Dorind să-L simțim, nu poate fi atins. Aceste trei însuşiri sunt mistere de nepătruns pentru cel fără credință; Unul Dumnezeu nu poate fi astfel perceput; Tatăl^¹²⁶ întocmeşte Unitatea Divină.

„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (In. 4.24)

Mai presus^¹²⁷ de Unul nu este, dedesubt^¹²⁸ nu este.

„Dumnezeu nu este El oare mai presus de ceruri? Priveşte în sus spre stele cât de sus sunt ele!” (Iov 22.12)

Întâlnind pe Unul nu-I poți vedea începutul^¹²⁹, urmând pe Unul nu-I poți vedea sfârșitul^¹³⁰.

„Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apoc. 22.13)

Infinitul^¹³¹ și Eternul nu se pot explica^¹³².

Are ca esență Treimea, nu poate fi perceput cu simțurile.

„Că Tu eşti Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul; înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii.” (Ps. 96.10)

E atotpătrunzător, veşnic şi fără nume. El aduce toate lucrurile la fiinţă. Este Forma fără de formă^¹³³, fără de chip ca fiind mai presus de chip și de orice formă.

„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;” (Filip. 2.9)

Unul este Taină^¹³⁴ de nepătruns chiar și pentru cel plin de Înţelepciune.

„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept.” (1Cor. 2.1)

Nu I se vede^¹³⁵ nici faţa, nici spatele; este infinit.

„Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit... Nu ştii tu, sau n-ai aflat tu că Domnul este Dumnezeu veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea? Că înţelepciunea Lui este nemărginit de adâncă?” (Ps. 144.3, Isaia 40.28)

Numai întemeiaţi pe eternul şi străvechiul Unul putem astăzi să ne desăvârşim viaţa. Cel ce cunoaşte această străveche Taină este orientat pe Suprema Cărare: Duhul^¹³⁶.

„Nu eşti Tu, oare, din străvechile vremuri, Domnul Dumnezeul meu, Sfântul meu? Tu, Care nu poţi muri! Tu, Doamne, ai rânduit acest popor spre dreptate şi pe stâncă Tu l-ai întărit, ca să săvârşească drepte rânduieli.” (Avacum 1.12)

A trăi prezentul ca oglindă^¹³⁷ a trecutului, aceasta nu înseamnă neapărat a fi pe Căile Lui.

„Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale;” (Iacov 1.23)

Capitolul 15^¹³⁸

Părinții din vechime erau subtili, adânci şi pătrunzători. În trecut, cei care urmau lui Hristos, Unul Dumnezeu, erau așa profunzi, cu greu puteau fi înțeleși. Înţelepciunea lor era aşa de adâncă încât nu putea fi cunoscută^¹³⁹.

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa... Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.” (Evr. 13.7, Col. 3.16)

Ei erau prudenţi precum cel ce străbate iarna un fluviu, prevăzători precum cel ce se teme de vecinii săi, gravi precum se cuvine să fii înaintea străinilor, modeşti ca gheaţa care se topeşte, simpli ca lemnul în lucru, goi ca o vale armonioasă, nepătrunşi ca o apă tulbure^¹⁴⁰.

„În sfârşit, fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi... Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire.” (1Petru 3.8, 4.9)

Ucenicii lor erau asemenea: prudenți, ca unii care trec un râu iarna; erau înceți în a lua decizii^¹⁴¹, ca unii care se temeau că ceea ce este spus se răstălmăcește; erau modești ca și cum nu li s-ar fi cuvenit nimic; se mișcau așa uşor ca gheața ce se topește, erau așa de simpli și naturali ca lemnul din pădure; erau gata de a primi ca o vale deschisă, erau prietenoși ca apele care se amestecă. Astăzi este greu a-i prezenta şi înţelege.

„Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă,... vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,...” (2Tim. 3.1-4)

Cine deci ar putea astăzi să-şi purifice sufletul întocmai ca o apă tulbure^¹⁴² lăsată să se limpezească? Cine ar putea să însufleţească un mort, redându-i mişcarea? Doar Hristos a înviat pe fiica mai-marelui sinagogii!

„Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te! Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare.” (Marcu 5.41,42)

Cel ce şi-a însuşit cu adevărat harul nu are dorinţe.^¹⁴³ El este despuiat de toate şi nu caută cu ostentaţie să fie desăvârşit.

„Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi... Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare,...” (Efes. 2.3, 4.22)

Capitolul 16^¹⁴⁴

Fiţi cu totul fără de patimi, fără de dorinţe, şi menţineţi-vă într-o pace^¹⁴⁵ beatifică profundă.

„De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4.1)

Fiind fără de patimi, se atinge liniștea^¹⁴⁶.

„Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Gal. 5.24)

Toate sufletele „se nasc” şi apoi se reîntâlnesc^¹⁴⁷ în Hristos, Dumnezeul dumnezeilor.

„Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata,...” (Evr. 9.27)

Pentru tot sufletul ce capată existență, este un timp de absorbție^¹⁴⁸ în veșnicie.

„Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12.20)

După o viguroasă înflorire, orice fiinţă revine în cele din urmă repede la obârşia^¹⁴⁹ sa. Această întoarcere la obîrşie este repaosul^¹⁵⁰ suprem.

„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41.2)

Întoarcerea la origini este liniștea, repaosul este condiția veacului^¹⁵¹ ce va să vie. Întoarcerea la origini este eternitatea, repaosul absolut este întoarcerea la viaţa eternă^¹⁵². Cel ce știe aceasta este iluminat. Cel ce cunoaşte pe veşnicul Dumnezeu, Treimea cea de o ființă și nedespărțită, îşi înalţă în nesfârşit sufletul.

„Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In. 17.3)

Prin înaintarea^¹⁵³ în Bine devine sfânt, numai astfel poate să devină sfânt întru toate, şi, fiindcă devine asemănător locuitorilor cerului, „atinge” pe Hristos şi, participând la Dumnezeu, există în veşnicie.

„Eu sunt Dumnezeu din veşnicie şi de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea Mea şi ceea ce fac Eu, cine poate strica?” (Isaia 43.13)

Deși corpul îmbătrânește, sufletul nu moare niciodată^¹⁵⁴.

„Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă... Avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.” (2Cor. 5.4,8)

Cel ce nu știe^¹⁵⁵ are parte de suferință.

„Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” (Mat. 22.29)

Cunoscând eternul Unul, sufletul se lipește^¹⁵⁶ de Unul cu totul.

„Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El.” (1Cor. 6.17)

Capitolul 17^¹⁵⁷

În timpurile străvechi, poporul abia ştia de regi^¹⁵⁸. Mai târziu ajunse a-i iubi şi a-i servi. Apoi a ajuns a se teme de ei. În sfârşit, veni o vreme când îi dispreţui.

„...De aceea pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca şi la celelalte popoare!... Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei... să le spui şi să le arăţi drepturile regelui, care va domni peste ei... pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui... Fetele voastre le va lua, ca să facă miresme, să gătească mâncare şi să coacă pâine... ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale...” (1Regi 8.5-14)

Cei mai buni conducători^¹⁵⁹ trec neobservați. Alții pot fi iubiți și lăudați, de alții oamenii se tem, alții sunt urâți.

„Un conducător prin dreptate face să propăşească ţara, iar cel ce pune dări grele o ruinează.” (Pilde 29.4)

Când este puţină încredere, nu se mai obţine simpatia^¹⁶⁰ care face să se amplifice încrederea.

„Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.” (1In. 5.14)

Regii autentici^¹⁶¹ erau gravi şi măsuraţi la vorbă. Mulţumită lor, supuşii imperiului câştigau merite, bucurii şi foloase.

„Cei nechibzuiţi la vorbă sunt ca împunsăturile de sabie, pe când limba celor înţelepţi aduce tămăduire.” (Pilde 12.18)

Atunci când lipsește încrederea conducătorilor în oameni^¹⁶², nici oamenii nu pot avea încredere în conducători.

„Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâiere! Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie!” (2Cor. 7.4)

Cuvintele sunt totdeauna mai prejos de fapte^¹⁶³.

„Ştiind fiecare, fie rob, fie de sine stăpân, că faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua ca plată de la Domnul... Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele.” (Efes. 6.8, Ecclesiastul 12.14)

Capitolul 18^¹⁶⁴

Când oamenii pierdură cunoştinţa^¹⁶⁵ despre Marele Dumnezeu, atunci se evidenţiară predominant^¹⁶⁶ bunăstarea şi justiţia^¹⁶⁷.

„Învaţă-mă bunătatea, învăţătura şi cunoştinţa, că în poruncile Tale am crezut... Atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu, Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea;” (Ps. 118.66, Pilde 2.5,6)

Atunci când Unul Dumnezeu este pierdut, apar multitudinea de reguli și legi^¹⁶⁸.

„Pune, Doamne, legiuitor peste ele, ca să cunoască neamurile că oameni sunt... Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” (Ps. 9.20, 11.8)

Când apărură prudenţa şi isteţimea, din ele rezultă o mare ipocrizie^¹⁶⁹.

„Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” (Luca 6.42)

Când Ego-ul^¹⁷⁰ (egocentrismul) se manifestă în oameni^¹⁷¹, se dă naștere la multă ipocrizie^¹⁷².

„Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,...” (2Tim. 3.2)

Când perfecta armonie dătătoare de fericire nu mai domni în familie^¹⁷³, începu să se vorbească tot mai des despre iubirea filială şi de îngăduinţa părintească - când relațiile de familie slăbesc, se face mult caz de aceste legături.

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ţa, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăieşti ani mulţi şi să-ţi fie bine în pământul acela, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie.” (Deut. 5.16)

Fiind cu Unul Dumnezeu, lucrurile sunt în echilibru, fără Dumnezeu apar toate diferențele. Când Marele Dumnezeu a încetat să fie respectat, bunăvoința și dreptatea L-au înlocuit; pe urmă au apărut cunoașterea, înțelepciunea, odată cu ele și viclenia, apoi a venit o mare ipocrizie^¹⁷⁴.

„Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales că al Meu este tot pământul; îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel." (Exod 19.5,6)

Atunci când ţările căzură în dezordinea războiului^¹⁷⁵, au apărut slujitorii credincioşi şi aparent devotaţi poporului. Când armonia nu a mai prevalat, fiii și-au aflat manifestările; când ordinea și armonia s-au destrămat, au apărut slujitorii loiali^¹⁷⁶.

„Că nu în mulţimea oştirii stă biruinţa războiului, ci din cer este puterea.” (1Macab. 3.19)

Capitolul 19^¹⁷⁷

Mergând cu Dumnezeu și abandonând învățătura drăcească, renunțând la judecarea^¹⁷⁸ aproapelui, problemele izvorâte din morală vor dispărea.

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevi necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia.” (1Tim. 6.3-5)

Părăsiţi justiţia voastră nebunească, corupția, ce nu are aproape nimic comun cu adevărata dreptate, lăsaţi la o parte înţelepciunea voastră neautentică^¹⁷⁹ şi poporul va trage sute de foloase. Lăsaţi să se amplifice milostenia, cedaţi autenticului în locul datoriei formale şi poporul va reveni la adevărata dragoste filială şi iubire părintească!

„Ei nu ştiu să lucreze cu dreptate, zice Domnul, strâng comori din silnicie şi din jaf în palatele lor.” (Amos 3.10)

Lepădaţi abilitatea, născocirile măestrite, lăsaţi la o parte ambiţia, uneltirile pentru câștiguri, şi nu vor mai fi nici hoţi, nici tâlhari! Renunţaţi, voi care conduceţi, la aceste trei lucruri care nu sunt decât iluzie şi care şi-au dovedit din plin neajunsurile! Alăturaţi-vă cu tărie şi credinţă virtuţilor creștinești care sunt fireşti. Arătaţi-vă simplitatea, păziţi neprihănirea dintru început, părăsiţi interesul personal, înfrânaţi-vă constant dorinţele^¹⁸⁰.

„Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr.” (Efes. 5.9)

Dreptatea adevărată apare natural, e în legea veșnică^¹⁸¹; nu trebuie abandonată, trebuie precizată în legi și reguli.

„Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este.” (1In. 3.7)

Abandonând profitul^¹⁸² și lucrurile scumpe^¹⁸³, societatea va scăpa de hoți și tâlhari. Renunţând la aceste lucruri^¹⁸⁴, se obțin simplitatea, naturalețea și abundența. Vederile simple^¹⁸⁵, drumurile drepte și adevărate ar evita multe pofte și scopuri egoiste.

„Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe,...” (1Petru 3.3)

Capitolul 20^¹⁸⁶

Renunţând la cauza durerii, durerea încetează. Abandonează căutarea și vei fi eliberat de griji^¹⁸⁷.

„Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu.” (Ps. 93.19)

Dacă alții se tem de ceva, este oare îndreptățit să ne temem^¹⁸⁸ și noi? Ceea ce produce frica^¹⁸⁹ oamenilor este într-adevăr de temut; dar cât de largă și fără de sfârșit este seria întrebărilor care se cer discutate!

„Pentru ce, Doamne, ne-ai lăsat să rătăcim departe de căile Tale şi ne-ai învârtoşat inimile noastre ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te pentru robii Tăi, pentru seminţiile moştenirii Tale.” (Isaia 63.17)

Lăsaţi cercetarea speculativă, sterilă, dialectica, dezbaterile scolastice^¹⁹⁰ asemenea turnirurilor cavalerești și autonomizarea, şi veţi fi gradat eliberaţi de toate neliniştile. Deosebirea dintre « desigur » şi « poate că » este destul de mică. Dar între o faptă bună şi una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu e să nu-ţi fie frică de ceea ce se tem oamenii !

„Păziţi-vă! Nu vă asemănaţi cu cei de alt neam şi teama să nu vă cuprindă înaintea acestor dumnezei,...” (Ep. Ier. 1.4)

Suntem într-un pustiu fără iubire, sterp şi aparent fără de sfârşit^¹⁹¹; totuşi oamenii se zoresc bucuroşi - ca şi cum s-ar urca primăvara pe culmi!

„O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş duce de la ei, căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ier. 9.2)

Psalm

Numai eu sunt sfios. Eu singur par nepăsător și nemișcat^¹⁹². Dorinţele mele n-au încolţit încă. Sunt ca un copilaş care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripăşit care nu ştie încotro s-o apuce. Toţi ceilalţi au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă şi ştiu doar că nu ştiu nimic, doar pe Iisus. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toţi isteţi, numai eu sunt spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil să mai posed ceva. Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Domnului şi a Împăratului Universului, Hristos Domnul.

„Şi am zis: Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc?” (Ps. 54.6)

Psalmul călugărului

Oamenii lumii vor continua să se căsătorească, să facă sărbători și petreceri.

Urmând Unului Dumnezeu eu sunt fără de dorinți^¹⁹³, ca un prunc care nu știe nici măcar să se bucure.

Fără certitudini, fără nimic al meu.

Oamenii lumii^¹⁹⁴ doresc să aibă lucruri, eu n-am nimic, pot fi numit nebun.

Alți oameni par că știu multe, eu par simplu și nu atrag pe nimeni.

Pentru alți oameni deosebirile sunt clare, numai eu văd totul ca întreg.

Par fără țel, ca valul mării dus, bătut de vânt, par că ajung niciunde.

Sunt diferit^¹⁹⁵ de alții pentru că sunt cu Unul Dumnezeu.

„De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul.” (2Cor. 6.17,18)

Bibliografie

Alexander Schmemann, Euharistia: Taina Împărăției, Ed. Σοφία, București, 2012.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. X.

Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996.

Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993.

Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4.

Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS DE ESTETICĂ. PARADIGME ALE ARTEI ȘI FRUMOSULUI, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI, București, 2006.

Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS MODELE DE INVESTIGAŢIE ONTOLOGICĂ. O perspectivă istorică şi sistematică, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI.

Coordonator Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, APOLOGETICĂ ORTODOXĂ, vol. I, Ed. BASILICA, București, 2013.

Coordonator Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, APOLOGETICĂ ORTODOXĂ, vol. II, Ed. BASILICA, București, 2014.

Sfântul Grigorie Palama - Fecioara Maria și Petru Athonitul - prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Cateheze Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr.

Dimitrios G. Tsamis, PATERICUL SINAITIC, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Doctorand Popa Radu-Ioan, Personalitate şi stiluri de conducere în context organizaţional (O abordare meta-analitică şi diagnostică a organizaţiilor din România), UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI, FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI DOMENIUL PSIHOLOGIE STUDII DOCTORALE, BUCUREŞTI, 2012.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, MEMORIILE UNUI ISIHAST, ISCUSINȚA TRĂIRII ISIHASTE, Ed. Platytera, București, 2006.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, Dialog in Absolut, Ed. Platytera, București, 2007.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, TAINA FILIAȚIEI, Ed. Platytera, București, 2011.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, NEVOINȚELE ISIHASTE, URCUȘUL ISIHAST, Ed. Platytera, București, 2007.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, CHIPUL OMULUI, Ed. Platytera, București, 2013.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe, MOŞUL din Carpați (Neofit Pustnicul), Ed. Platytera, București, 2013.

Ieromonah Ghelasie Gheorghe și monahul Valerian Dragoș Pâslaru, Acatistier Sfinții Români, Ed. Platytera, București, 2013.

Ȋ.P.S. IOANNIS ZIZIOULAS Mitropolitul Pergamului, COMUNIUNE ȘI ALTERITATE Ființarea personal-eclesială, Ed. Σοφία, București, 2006.

Ȋ.P.S. Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală la Nașterea Domnului, 2014.

Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. IBM a BOR, Buc.,1991.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București.

General de brigadă(r) dr. Gheorghe Văduva, PRINCIPII ALE RĂZBOIULUI ŞI LUPTEI ARMATE - REALITĂŢI ŞI TENDINŢE, UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE, București, 2003.

1Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 1.

2Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 135: „Unitatea făcătoare de unitate este mai presus de orice unitate.”, Ibidem, p. 143: „...Unul în mod mai presus de ființă, nefiind nici parte a mulțimii, nici un întreg din părți.”, ... „...în Dumnezeu unirile sunt mai presus de distincții și înaintea lor și sunt nu mai puțin unite și după distingerea negrăită și unitară a Unului”, Ibidem, p. 158: „...nici nu sunt multe cauze și alte dumnezeiri superioare și inferioare ce dau existență altora, ci toate bunele procesiuni și numirile dumnezeiești lăudate de noi sunt ale lui Dumnezeu cel Unul.”, Ibidem, p. 161: „Este prezent în toate și pretutindeni ca Unul și Același și ca Același e totul și iese la toate, dar și rămâne în Sine.”, Ibidem, p. 174: „De fapt, învățătura care îi atribuie Cauzatorului tuturor toate împreună, Ȋl laudă și ca Unul (cf. 1Tim. 2.5)”, ... „Și este Unul, fiindcă este toate în mod unitar, fiind prin unitatea Sa unică mai presus de toate și cauzatorul unității fără ieșire din Sine.”, Ibidem, p. 175: „...Unul dinainte de orice unul și de mulțime și definește tot unul și mulțimea.”, ... „Și Unul este Dumnezeu Tatăl și Unul Domnul Iisus Hristos și Unul și Același Duhul,...”, ... „Dar Unul cel mai presus de ființă și Unul care este, hotărnicește tot numărul și El este și început și cauză a unului și a numărului și a tot ce este.”, ... „lăudată ca unitate (monadă) și ca Treime, nu este cunoscută nici ca unitate (monadă), nici ca Treime.”

3Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 137: „...mai presus de orice cuvânt și de orice cunoștință... mai presus de orice minte și de orice ființă le cuprinde și le ține legate și adunate pe toate și le precede pe toate, ea însăși este cu totul de necuprins și nu e nici simțire a ei nici închipuire,... dumnezeirea s-a arătat de nenumit și mai presus de numiri. ... El este ceea ce este, Unul, necunoscutul, supraființialul, Binele prin Sine, unitatea treimică, de o dumnezeire, de o bunătate ce nu se poate nici spune nici înțelege.”, Ibidem, p. 138: „...teologii lui Dumnezeu (autorii Scripturilor) îl laudă pe El și ca pe Cel fără nume, dar și din tot numele.”, ... „...e mai presus de tot numele, că e fără nume, că e deasupra a tot numele ce se poate numi fie în veacul acesta, fie în cel viitor (Efes. 1.21)”, ... „...i se potrivește și lipsa numelui și toate numele celor ce sunt...”, Ibidem, p. 175: „...să o numim mai presus de nume, ființă mai presus de ființă, față de cele ce sunt. Căci nefiind nici monadă sau treime, nici număr, nici unitate sau rodnicie, nici altceva din cele ce sunt sau din cele împreună cunoscute cu vreuna dintre cele ce sunt teologii, ridică peste toată rațiunea și mintea ascunzimea supradumnezeirii care în mod supraființial e supraexistentă peste toate. Nu există nici un nume al ei, nici cuvânt pentru ea, ci e ridicată în cele neapropiate (inaccesibile). Nu-i dăm nici numele bunătății ...”, ... „Cel mai presus de tot numele și de toată rațiunea și toată cunoștința...”

4Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 181: „Nenumit și mai presus de numiri. Nenumit zice în loc de nenumit prin vreo însușire; dar El cheamă la ființă cele ce nu sunt ...”, Ibidem, p. 183: „Lipsa numelui. E fără nume, pentru că este toate și nimic din cele ce sunt, ci toate sunt din El, precum se explică însuși pe Sine însuși.”, Ibidem, p. 221: „Ca Atotțiitorul și ca Cel vechi. Dumnezeu s-a arătat lui Daniel ca Vechi, având capul alb ca lâna, pentru care s-a numit și Vechi de zile (Dan. 7.9); dar și mai tânăr decât un bătrân căruia îi albește părul, când s-a arătat lui Avraam cu îngerii; și încă mai tânăr; acestea gândindu-le, le-a explicat autorul aici: e bătrân, întrucât toate existențele sunt din Dumnezeu și după El; de aceea sunt și mai tinere ca El; dar e tânăr, ca Cel ce e pururea în vigoare, în fericire statornică; dar prin aceasta e învechit; iar dacă ar spune că e amândouă, adică bătrân și totodată tânăr, aceasta arată că durează veșnic, de la început până la sfârșit; trecând prin toate și fiind de mai înainte, durează veșnic până la sfârșit; acest sfârșit este mai tânăr ca începutul;”, ... „Și ca bătrân și ca tânăr...”; vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p.122: „Eternitatea lui Dumnezeu – plenitudine a comuniunii treimice”, ... „Propriu-zis, Dumnezeu, Cel ce e mai presus de orice determinare, sau Cel supraexistent, e mai presus și de eternitate. Ca etern, Îl experiem noi, în comparație cu noi, întrucât a binevoit să intre în relație cu noi.”, ... „Eternitatea adevărată trebuie să fie calitatea unei subiectivități desăvârșite, căci numai aceasta este total incoruptibilă și posedă dimensiunile cele mai esențiale ale caracterului inepuizabil și ale noutății infinite de manifestare.”, Ibidem, p. 124: „Dumnezeu este eternitatea adevărată, sau are eternitate adevărată pentru că este comuniune perfectă de persoane supreme, mai presus de orice limitare. Numai o eternitate în acest sens face posibilă înțelegerea timpului și raportul eternității cu el.” ... „Dumnezeu a creat lumea ca s-o facă părtașă de eternitate...”, Ibidem, p. 130: „...El trăiește atât eternitatea cât și timpul.”

5Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 348: „Dar nesfârșit și nehotărnicit cu adevărat nu este nimic afară de Dumnezeu, care este Unul prin fire și în înțeles propriu. Deci mintea trebuie să se întindă spre Unul cel nesfârșit...”, Ibidem, p. 349: „...Dumnezeu, Cel Unul după fire,... prin Duhul în Cel Unul nemărginit prin fire... Numai în Dumnezeu cel Unul, așadar, se poate bucură mintea deplin. ... Dumnezeu, Cel singur Unul în chip simplu și nehotărnicit.”, Ibidem, p. 350: „...mintea trebuie să ajungă prin mișcare în acest Unul și necircumcis (nemărginit)...”, Ibidem, p. 353: „Unul este cu adevărat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fără de început, fără de sfârșit, nehotărnicit și, de aceea, nemărginit. Iar Acesta e Dumnezeu.”, Ibidem, p. 355: „...Unul cel mai presus de lume.”, Ibidem, p. 357: „Cele multe vin din Unul, dar nu și Unul din cele multe... Iar Unul este mai presus de creațiune...Unul începător și orânduitor...”, Ibidem, p. 359: „Deci cele multe sunt toate din Unul, dar sunt din Unul în chip felurit... cauza Unul cel mai presus de fire.”, Ibidem, p. 360: „Toată ieșirea arătării luminoase pornită de la Tatăl și venită la noi ca un dar bun ne umple ca o putere unificatoare și ne întoarce iarăși în sus spre unitatea și simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui cel ce adună toate. Căci din El și spre El sunt toate.”, Ibidem, p. 361: „Am numit în chip simplu Unul pe Cel simplu prin Sine.”, Ibidem, p. 362: „...Cel simplu Unul... Unul cel mai presus de minte... Iar Dumnezeu este Unul...”, Ibidem, p. 365: „Dumnezeu, care este Binele treimic cel Unul...”

6Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p.159: „...tuturor celor ce sunt, și veacurilor, le vine existența de la Cel ce preexistă. Și tot veacul și timpul sunt din El; și Cel ce preexistă e început și cauză a tot ce este în vreun fel. Și toate se împărtășesc de El și El nu se desparte de nici o existență. Și El este înainte de toate și toate au primit existența prin El. ... El este ca atare mai vechi ca existența, mai vechi ca viața... Căci având și supraavând preexistența și supraexistența... a dat subzistență la tot ce există...”, Ibidem, p. 161: „Deci începutul și sfârșitul tuturor existențelor este Cel ce preexistă; începutul, ca Cel ce e cauza; sfârșitul, ca Cel care e marginea tuturor; și nemărginirea a toată nemărginirea și marginea ce le depășește pe cele opuse. Căci într-unul, cum s-a spus de multe ori, sunt toate cele ce sunt.”, Ibidem, p. 160: „Și existența este în El și nu El este în existență. Și existența îl are pe El și nu El are existența. Și El este și veac și început și măsură a existenței, fiind înainte de ființă și de existență și început de ființă făcător și mijloc și sfârșit al tuturor.”, Ibidem, p. 170: „...este și veacul și timpul tuturor și e înainte de zile și înainte de veac și de timp. Dar trebuie ca El să se numească și timp și zi și veac... ca fiind în toată mișcarea neschimbat și nemișcat și pentru că mișcân-du-se pururea rămâne în Sine însuși și Cauzatorul veacului și timpului și al zilelor.”

7Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p.111: „Realitatea personală divină fiind deasupra tuturor atributelor sale, care se pot defini cu toate că nu le are de la altul, este realitatea prin excelență apofatică. ... În supraexistențialitatea lui Dumnezeu stă cauza imposibilității definirii Lui. Căci toate cuvintele sunt din ordinea existenței, care e definibilă. Dumnezeu - fiind existent prin Sine, adică neintrând în nici un fel în vreun sistem de referințe și fiind prin aceasta în mod culminant supraexistent, sau persoană - este prin excelență apofatic, indefinibil. ... nici El însuși nu este definit și nu este numit decât prin pronume personale, sau este identificat cu existența prin excelență, sau cu izvorul existenței mai presus de existență.”, Ibidem, p.227: „O lume existentă din veci în forme evolutive, în esență identice cu cea actuală, ar fi ea însăși absolutul, adică singura realitate. Dar absolutul nu poate purta marca nonsensului și a limitărilor, pe care o are în sine forma actuală a lumii, privită ca singura realitate, ... în care toate se compun și se descompun. Chiar dacă ar fi un sens superior necunoscut în această relativitate, ar trebui să fie cineva care să fie conștient de el în mod etern, în care caz El ar fi adevăratul absolut, superior acestei relativități. Iar dacă nu e nimeni conștient de un asemenea sens, un asemenea sens nici nu există. Conștiința noastră însă, cea mai înaltă formă de existență în această lume, cere ca lumea aceasta să fie mântuită de relativitatea ei; ea trebuie să își găsească sensul într-un plan de existență superior ei.”, ... „Lumea are un început, pentru că sensul ei se împlinește în om, iar neamul omenesc are un început. Și neamul omenesc are un început, pentru că se mișcă spre un absolut și duce și lumea cu sine. El nu e din veci, pentru că în acest caz nu s-ar mișca spre un absolut.”, Ibidem, p. 226: „Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecțiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică și prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta.”, ... „Crearea lumii din nimic de către Dumnezeu se face azi evidentă și în limitările ei, prin care El însuși ne limitează.”, „...atât conștiința cât și natura trimit la existența unei conștiințe eterne, care cuprinde actual din eternitate nu numai toată țesătura rațională și posibil de plasticizat în forme nesfârșite ale naturii, ci și puterea de a o plasticiza de fapt și prin aceasta de a o crea din nimic și de a o modela...”

8Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 160: „...El este în tot sensul mai presus de ființă și cauzatorul în tot felul al celor ce sunt.”, ... „...spre Cauzatorul tuturor, să contemplăm cu ochi supralumeşti toate în Cauzatorul tuturor și pe cele contrare între ele, să le vedem în chip unic și unitar. Căci este obârșia tuturor celor ce sunt, de la El fiind tot începutul, toată marginea, toată viața, toată nemurirea, toată înțelepciunea, toată ordinea, toată armonia, toată puterea, toată paza, toată întemeierea, toată distribuirea, tot înțelesul, toată rațiunea, toată simțirea, toată deprinderea, toată stabilitatea, toată mișcarea, toată unirea, ... și celelalte câte, prin faptul de a fi existente, caracterizează toate.”, „...din ea, cauza tuturor, sunt ființele inteligibile și înțelegătoare ale îngerilor de chip dumnezeiesc și ale sufletelor, firilor întregii lumi și cele care există în vreun fel oarecare, sau sunt în altele, sau cele despre care se spune că există prin cugetare; în sfârșit, prea sfintele și atot vechile puteri care există cu adevărat și sunt așezate ca în încăperea de la ușa Treimii mai presus de ființă, care au de la Ea și în Ea și existența și existența de chip dumnezeiesc.”, Ibidem, p. 162: (din El) „...primesc viață și se înviorează și toate animalele și plantele. ... orice fel de viață, sau început de viață, sau ființă a vieții,...” (din El) ... „viețuiește și dă viață - din viața mai presus de toată viața. Și... (în El)... a preexistat în mod unitar ca într-o cauză. Căci viața mai presus de viața începătoare a vieții este cauza a toată viața și roditoare de viață... viață supraplină de viață. E viața prin sine, sau mai bine zis e mai presus de toată viața, de viață făcătoare, supraviețuitoare, ... viața negrăită.”

9Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 247: „...părăsește simțurile și lucrările înțelegătoare și toate cele sensibile și inteligibile și toate cele ce nu sunt și sunt - și tinde în chip neștiut, pe cât e cu putință, spre unirea cu Cel mai presus de toată ființa și cunoștința. Căci prin ieșirea curată din tine și din toate, nesupusă relației cu ele, și absolută, vei fi înălțat la strălucirea întunericului dumnezeiesc, înlăturând toate și ieșind din toate.”

10Este vorba despre rațiunile lucrurilor din lume: vezi Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 2, p. 15: „Rațiunile lucrurilor din lume, ... ne vor ajuta să înțelegem fecunditatea Rațiunii divine... În viața de acum, din cele ce sunt cunoaștem pe Făcătorul lor, ca fiind propriu-zis rațiunile celor ce s-au făcut. ... Prin pânzătură și prin dobitoacele de pe ea Dumnezeu i-a descoperit lui Petru drept mâncare spirituală lumea văzută, înțeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul rațiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. Privită astfel, lumea nu mai cuprinde nimic necurat în ea. Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri a jertfit formele cele văzute, asemenea lui Petru, și, mâncând rațiunile nevăzute a dobândit contemplația naturală, cea în duh.”

11Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 363: „Iar fiindcă ajungând în Unul vede pe Cel fără de început, nemărginit, fără formă, și simplu - căci așa e Unul - se face și ea fără de început, nemărginită, fără formă și simplă după lucrare. ... Dar când ajunge într-o atingere fără pipăire cu Unul cel adevărat, cunoscându-L printr-o vedere înțelegătoare în Duh, fără ajutorul ochilor, se face fără de început, nesfârșită, nehotărnicită, fără chip și formă, se îmbracă cu negrăirea și se deprinde cu tăcerea uimirii, se umple de bucurie și pătimește cele negrăite.”, Ibidem, p. 365: „...toate Îl strigă pe Unul și toate tind spre Unul, și însuși Unul cel mai presus de lume se arată pe Sine minții prin toate...”

12Vezi Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 1, p. 189: „...mintea, pofta și voința au acum un obiect mai înalt de preocupare. Și curățirea de patimi sau nepătimirea, tocmai de aceea se urmărește: pentru ca mintea eliberată de stăpânirea patimilor să se poată îndrepta în liniște spre înțelesurile mai înalte înrudite cu firea ei. ... Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a veștejit mai mult, cu atât înaintează mai adânc în contemplarea și gustarea bunurilor dumnezeiești și, pe măsură ce înaintează în această contemplare, se veștejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desăvârșirea care nu are sfârșit.”, Ibidem, p. 190: „...nepătimirea este condiția prealabilă pentru contemplare... încă nu echivalează cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebită a lui Dumnezeu. ... starea de nepătimire nu înseamnă și o stare permanentă de contemplare a lui Dumnezeu.”, pe de altă parte, avem, Ibidem, p. 192: „Prin înțelesurile persoanelor și ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri și ca solicitările sau cuvintele Lui. ... necesar ca să vadă că nu el e centrul tuturor, ... iluzia că lucrurile gravitează spre sine... ”

13Vezi Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 2, p. 23: „Rațiunea pătimașului sau interesatului se străduiește să-și justifice cu argumente de interes obștesc faptele pe care le săvârșește din interese personale... Aceasta înseamnă o înlocuire a unor rațiuni obiective cu rațiuni subiective... rațiuni pătimașe... o nouă strâmbare, o nouă cădere din adevăr... Cel ce le înlocuiește cu rațiuni subiective pune generalul în slujba particularului, împiedicând dezvoltarea normală a întregului. Adevărul obiectiv și general e înlocuit de fiecare cu adevărul lui... Dar acest centru de perspectivă este de cele mai multe ori un centru al intereselor, un centru al patimilor... există un adevăr unic care e dincolo de perspectivele și de adevărurile subiective. De el nu ne putem apropia însă decât treptat și poate niciodată nu-l avem întreg în viața aceasta. Dar nici în viața viitoare. Singur Dumnezeu îl cunoaște întreg... După părinții răsăriteni, adevărul nu e subiectivitate,... ci cea mai obiectivă realitate.”, Ibidem, vol. 1, p. 108: „Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile noastre sufletești. Ea e cleiul care ne lipește de suprafața lumii exterioare.”

14Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p.218: „Sfinții Părinți au accentuat și ei că în Dumnezeu există un singur principiu, un singur centru de acte, un singur centru al actelor de provenire; dar el este Tatăl, deci o persoană, care asigură caracterul personal al tuturor Persoanelor, nu ființa comună care face relativă și ambiguă deosebirea dintre Persoane.”

15Ibidem, p.219: „...trimis de Amândoi la cei vrednici, dar e numai al Tatălui în ce privește existența; de aceea numai din El purcede.”... „dar Fiul rămâne Fiu în această strălucire a Duhului din El (din Fiul), nu devine Tată al Duhului.”... „Fiul și Tatăl nici nu Se confundă, nici nu Se separă.”

16Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p.199: „...paradoxul suprarațional al unității perfecte a celor trei Persoane distincte, pe care o reprezintă unitatea de ființă a celor trei Persoane dumnezeiești.”... „Pentru înțelegerea acestei unități supreme a unor persoane distincte e necesară însăși puterea ei...”, Ibidem, p. 200: „...Dumnezeu este unul, pentru că una este Dumnezeirea și toate cele din El se referă la această unitate, chiar dacă e crezută întreită. Căci nu e Unul mai mult Dumnezeu și Altul mai puțin. Nici Unul mai întâi și Altul mai târziu. Nici nu se taie prin voință, nici nu se divizează în putere, nici nu e ceva în Dumnezeu din cele proprii celor divizate, ci Dumnezeirea e neîmpărțită în cele deosebite... Când privim spre Dumnezeire și spre prima cauză și spre unicul principiu, cugetăm pe Unul. Dar când ne ațintim spre Cei în Care este Dumnezeirea, și spre Cei ce sunt din prima cauză în mod netemporal și de slavă egală, trei sunt Cei închinați.”, Ibidem, p. 201: „Întreg Tatăl Îl are pe Fiul întreg în Sânul Său și întreg Fiul e împreună concrescut cu Tatăl și Se odihnește neîncetat în sânurile părintești.”

17Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 2.

18Vezi Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS DE ESTETICĂ PARADIGME ALE ARTEI ȘI FRUMOSULUI, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI, București, 2006, p. 112: „...vorbirea despre frumos este una despre Dumnezeu și, în acest caz, scrutarea frumuseții este o poartă către realitatea spirituală, pentru creștin, singura reală cu adevărat. Estetica luminii despre care vorbeam este, în esență, o estetică a frumosului metafizic.”; vezi și Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 148: „Acest bine e lăudat de sfinții cuvântători și ca frumos, și ca frumusețe, și ca iubire, și ca iubit și prin toate celelalte numiri dumnezeiești cuvenite frumosului, de frumusețe făcător și plin de har. Iar frumosul și frumusețea se pot distinge în cauza care le cuprinde în una pe toate. Căci acestea distingându-le în toate existențele ca participate și participante, spunem că frumos este ceea ce participă la frumusețe, iar frumusețea este participarea la cauza frumuseții tuturor celor frumoase. Iar frumosului mai presus de ființă i se spune frumusețe, pentru frumusețea transmisă de ea tuturor celor ce există, fiecăruia în mod propriu și pentru că e cauza bunei armonii și luminozități, ca o lumină ce transmite tuturor transmisiunile de frumusețe făcătoare ale razelor ei izvorâtoare și ca una ce trage la sine (καλουν; de unde i se spune și frumos, καλλος) toate și le adună pe toate în toate ca în una și aceeași. Iar frumosul, ca și atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos, nu devine, nici nu se pierde, nici nu crește, nici nu se veștejește, nici nu ia ceva frumos în altceva urât, nici nu e o dată, altădată nu, nici nu e față de ceva frumos, față de altceva urât, nici nu e acum, iar acum nu, ca uneori fiind frumos, alteori nu, ca fiind unora frumos, altora nefiind frumos. Ci același e în sine cu sine, de același unic chip, fiind pururea frumos și având în sine, mai înainte de tot frumosul, în mod superior, frumusețea izvorâtoare. Căci a preexistat prin firea simplă și suprafirească a tuturor celor frumoase, toată frumusețea și tot frumosul în mod unitar în calitate de cauză. Căci din acest frumos le vine tuturor celor ce sunt existența, și pentru frumos sunt toate armoniile și prieteniile și comuniunile între toate și toate; și prin frumos s-au unit toate. Și frumosul e începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor. El le mișcă pe toate și le susține prin dragostea de frumusețe proprie. Și e capătul tuturor și cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui. De aceea frumosul este același cu binele, pentru că toate se doresc după frumos și bine prin toată cauza. Și nu există ceva din cele ce sunt care să nu se împărtășească de frumos și de bine. Ba, cuvântul va îndrăzni să spună și aceasta, că și ceea ce nu este participă la frumos și la bine. Căci și el va fi frumos și bun când se va lăuda în Dumnezeu prin înlăturarea tuturor în mod mai presus de ființă. Acest Unul bun și frumos este în mod unitar cauza tuturor celor multe frumoase și bune. Din Acesta sunt toate existențele ființiale ale celor ce sunt, unirile, deosebirile, identitățile, diferențele, asemănările, neasemănările, cele comune celor contrare, neamestecările celor unite, proniile celor mai de sus, deosebirile celor din aceleași elemente, întoarcerile celor de mai jos, stările nemișcate și duratele tuturor celor ce se păzesc pe ele însele. Și iarăși cele comune tuturor în toate, în mod propriu fiecăruia și acordurile și prieteniile neconfundate și armoniile întregului, comparațiile aflate în întreg, legăturile nedesfăcute ale celor ce sunt, succesiunile neîntrerupte ale celor ce se desfășoară, toate stările și mișcările minților, ale sufletelor, ale trupurilor. Căci e o stare și o mișcare în toate, ceea ce ține pe fiecare durabil mai presus de orice stare și mișcare în rațiunea sa și îl mișcă în mișcarea proprie.”

19Vezi Vasile Morar, ESTETICA, Interpretări și texte, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/4.htm, accesat la data 17.11.2014, cap. 3.1 Caracterul obiectiv al frumuseții: „Un lucru nu este frumos pentru că îl iubim, ci îl iubim tocmai pentru că e frumos și bun.”, Ibidem, „...se poate accepta următoarea definiție-caracterizare: frumosul este concretul semnificativ, cu condiția ca maximala semnificație să fie perfect contopită, ca și topită în maxima concretețe”, Ibidem, „...frumosul face parte din rândul valorilor dignitative alături de adevăr, ca valoare centrală a domeniului cunoașterii, și alături de bine, ca valoare centrală a domeniului etic.”, Ibidem, cap. 6: „...frumosul este pur și simplu fenomenul estetic de bază, el formează obiectul esteticii... noțiunea de frumos este sinonimă cu noțiunea de valoare estetică... așa-zisele categorii estetice,... nu sunt altceva decât diferite categorii ale frumosului... frumosul este de natură dialectică... ”; vezi şi Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS DE ESTETICĂ PARADIGME ALE ARTEI ȘI FRUMOSULUI, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI, București, 2006, p. 25, unde frumosul este legat în mod nemijlocit și esențial, ombilical de „viziunea despre lume”: „...estetica investighează cadrele de sensibilitate și gândire, paradigmele, adică sistemele de valori și credințe care joacă rolul de filtre selective în activitatea de creație, receptare și gândire a artei. Or, aceste cadre de gândire sunt în primul rând legate de ceea ce se numește Weltanschauung, viziunea despre lume, adică de sistemele globale de reprezentări asupra lumii, caracteristice marilor epoci culturale... o bună înțelegere a Weltanschauung-ului, a cadrelor de gândire și mentalităților specifice...”, în lumina celor spuse mai sus se disting astfel două mari paradigme europene: în antichitatea grecească și în Evul mediu creștin pe care noi îl identificăm ca fiind de fapt paradigma creștină, textul original al lui Lao Tzu fiind modificat în sensul acesta, Ibidem, p.27: „Conceptul central al Weltanschauung-ului grecesc este ordinea (kosmos-ul) și nu creația, fapt relevat constant de reflecția filozofică și științifică grecească. Astfel, savanții greci nu erau preocupați de identificarea creatorului lumii. Ei erau preocupați să cunoască felul în care este organizată și ordonată lumea...”, spre deosebire de Weltanschauung-ului creștin, Ibidem, p. 87: „...sinteză a valorilor greco-latine cu cele specifice culturii iudaice - este total distinct de Weltanschauung-ul lumii grecești pentru că sistemele de valori și credințe care joacă rolul de filtre selective în activitatea de producere, receptare și gândire a artei sunt consecințe ale ideii de creație divină a lumii. Ideea de creație divină ex nihilo (creație realizată din nimic) - conceptul fundamental al tradiției ebraice așa cum este el expus în Geneză, prima carte a Vechiului Testament - este principiul prim ce modelează Weltanschauung-ul medieval... Ideea de ordonare de către zei a elementelor preexistente ale lumii, ideea fundamentală a Weltanschauung-ului grecesc, este suprimată de ideea creației divine ex nihilo, fapt care va schimba radical imaginea despre lume a oamenilor... Exprimându-se metaforic, trecerea de la o paradigmă estetică la o altă paradigmă estetică poate fi văzută ca o schimbare a tipurilor de lentilă a ochelarilor gândirii. Gândirea vede lumea prin alți ochelari.”; Tensiunea dintre cele două paradigme ni se pare extrem de actuală și astăzi, mai ales atunci când se amestecă politicul cu religiosul; dacă ne situăm în cadrele Weltanschauung-ului grecesc, unde „universul posedă așadar o finalitate, un scop spre care tinde prin el însuşi” - vezi Ibidem, p. 30, unde contemplația era activitatea cea mai de prețuit, unde „frumosul este definit prin intermediul binelui, iar binele prin intermediul adevărului și frumosului”, - nu uităm că grecii au inventat un lucru unic în lumea antică, democrația, sistem foarte actual astăzi, atunci se poate constata că există o tensiune între sentimentul sacrului și sentimentul civic, între omul grec religios și cetățeanul grec: „pe de o parte, omul grec se închină la zei, pe de altă parte, cetățeanul grec se mândrea că, spre deosebire de barbari, ei se pleacă numai în fața legilor, or, se știe, legea reprezintă autoritatea între egali și, prin urmare, cetățeanul grec recunoaște doar formele impersonale de autoritate.” - vezi Ibidem, p. 31; dacă dorim să ne situăm în paradigma creștină, atunci, Weltanschauung-ului creștin „propune o nouă ierarhie a valorilor, o nouă tablă de valori, în vârful cărora tronează valoarea integrativă fundamentală mântuirea.”, se instituie, astfel, o „lume a dihotomiilor radicale și a paradoxului incomprehensibil, corespunzător binomului: Creator versus creatură, întrucât principiul se află în afara lumii... ruptură ontologică radicală...”; vezi Ibidem, p. 89, „iubirea de înțelepciune este înlocuită cu iubirea de frumos, cunoașterea profană cu cea revelată, cunoașterea prin mijloace proprii cu cunoașterea prin ajutor divin, semeția cu smerenia, atingerea înțelepciunii cu mântuirea.”; vezi Ibidem, p. 95, se instituie credința ca „principiu al cunoaşterii”; vezi Ibidem, p. 97, „credința este precondiția cunoaşterii”, se instituie „cunoaşterea simbolică”, „cunoaşterea semnelor prezenței divinității” - vezi Ibidem, p. 98, avem de a face cu o structură dihotomică: acolo versus aici, toate reprezentările teoretice sunt cupluri de contrarii mediate, puse în corespondență de simbol și alegorie. „Faptul acesta devine cu atât mai evident dacă ne raportăm la reprezentarea teoretică cea mai răspândită a frumosului în lumea creștină: frumosul ca lumină... principiul de la care plecăm în orice discuție despre artă și frumos în Evul Mediu trebuie să facă referiri obligatorii la simbolul luminii... o nouă concepție asupra frumosului - frumosul ca lumină și formă frumoasă - numită, prin tradiție deja, estetica luminii, urmând sugestiile celui mai important simbol al lumii medievale lumina... estetica Evului Mediu este doctrina încarnării slavei divine... Chiar termenul Dumnezeu, în ordine etimologică, sugerează ideea de lumină, de zi - latinescu Deus provine din rădăcina indo-europeană deiwo sau dyeu, care înseamnă luminos. Pe lângă celelalte splendori, lumina creatoare a Domnului este mai presus de toate, deoarece strălucirea ei răzbate atât pe tărâmul binelui, cât și pe cel al frumosului... frumosul este identificat cu binele. Creația divină este frumoasă și totodată bună. Prin urmare, frumosul nu numai că nu este neutru în raport cu binele și răul, el e chiar binele... strălucirea este principala proprietate a lui Dumnezeu Savaot, Împăratul slavei... Fața lui Dumnezeu degajă o lumină” - vezi Ibidem, p. 102, 106, 108, 109, 110; în consecință avem de a face cu „rețele conceptuale” diferite, „rețele de valori” cu conexiuni și noduri diferite, - vezi Ibidem, p. 87.

20Vezi Vasile Morar, ESTETICA, Interpretări și texte, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/4.htm, accesat la data 17.11.2014, cap. 4: „Nu e greu de văzut că urâtul este o noțiune ce poate fi concepută doar ca un termen relativ, în raport cu o altă noțiune. Această altă noțiune este cea a frumosului, căci urâtul nu există decât în măsura în care există frumosul, care exprimă premisele sale pozitive. Dacă n-ar exista frumosul, atunci nici urâtul nu ar exista deloc, deoarece el nu este decât o negație a acestuia. Frumosul este ideea divină, originară, iar urâtul negația ei, având ca atare o existență secundară... urâtul este contrariul frumosului... urâtul este legat inseparabil de noțiunea de frumos...Frumosul se dezvăluie în acest proces drept acea forță care înfrânge răzvrătirea urâtului... iadul nu este numai de natură religios-etică, ci și estetică... în mijlocul răului și suferinței, dar și al urâtului... urâtul este urât numai în măsura în care nu este frumos. Nu în sensul că frumosul, spre a fi frumos, ar avea nevoie de urât. El este frumos și fără termenul său de comparație, dar urâtul este pericolul care îl amenință prin și din el însuși... faptul însă că este urât, este posibil numai prin autoraportarea sa la frumos, în care își află măsura. Frumosul este, astfel, ca și binele, o entitate absolută, iar urâtul, ca și răul, una doar relativă.”.

21Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 154: „Dar răul nu e nici în îngeri. Căci dacă îngerul bun vesteşte bunătatea dumnezeiască fiind prin participare în gradul al doilea ceea ce e în gradul întâi în calitate de cauză - ceea ce vesteşte el este chip al lui Dumnezeu, arătare a luminii nevăzute, oglindă clară, străvezie, neslăbită, neprihănită, nepătată, care primeşte (de se poate spune) întreaga frumusețe a formei dumnezeieşti a binelui; îngerii răspândesc luminos şi neamestecat prin ei (precum sunt) bunătatea tăcerii nevăzute. Deci nu e nici în îngeri răul, dar sunt răi prin pedepsirea celor ce păcătuiesc. În acest sens şi cei ce corectează pe cei ce greşesc sunt răi şi preoţii care opresc pe cei întinaţi de la tainele dumnezeieşti. Totuşi nici pedeapsa nu e rea, ci ceea ce se face vrednic de pedeapsă, nici oprirea meritată de la cele sfinte, ci faptul de-a se fi făcut necurat şi nesfânt şi incapabil de cele neprihănite. Dar nici demonii nu sunt prin fire răi. Căci dacă ar fi răi prin fire, n-ar fi nici de la Cel bun, nici în cele ce există, nici nu s-ar fi schimbat din buni, o dată ce-ar fi prin fire şi pururea răi. Apoi sunt răi lor înşile sau altora? Dacă lor înşile, se distrug şi pe ei; iar dacă altora, cum distrug sau ce distrug? Fiinţa, sau puterea, sau lucrarea? Dacă fiinţa, mai întâi nu fac aceasta contrar firii! Căci nu distrug pe cele nestricăcioase prin fire, ci pe cele ce primesc stricăciunea. Apoi nici aceasta nu e rău tuturor, sau cu totul. Dar nici nu se strică ceva din cele ce sunt întrucât sunt fiinţă şi fire, ci prin lipsirea lor de rânduiala cea după fire, raţiunea armoniei şi simetriei slăbește, neputând rămâne la fel. Iar slăbirea nu e totală, căci dacă ar fi totală, ar desfiinţa şi actul stricării şi suportul ei şi o astfel de stricare ar fi şi o stricare (desfiinţare) a ei. Deci nici acest fapt nu e rău, ci bine cu lipsă. Căci ceea ce e cu totul nepărtaş la bine, nu se află nici în cele ce există. Acelaşi lucru se poate spune şi despre stricarea puterii sau a lucrării. Apoi cum sunt răi demonii făcuţi de Dumnezeu? Căci binele produce şi dă existența celor bune. Totuşi se numesc răi, va spune cineva. Dar nu întrucât sunt, căci sunt din bine şi au primit fiinţa bună ci întrucât nu sunt (cum spune Scriptura) fiindcă au slăbit şi nu au păzit (legătura cu) obârşia lor. Deci spune, în ce sunt demonii răi, dacă nu în încetarea deprinderii celor bune, dumnezeieşti? Altfel, dacă demonii sunt prin fire răi sunt pururea răi. Dar răul e nestatornic. Deci dacă sunt pururea la fel, nu sunt răi. Căci a fi pururea la fel e propriu binelui. Iar de nu sunt pururea răi, nu sunt prin fire răi, ci din lipsa bunătăţilor îngereşti. Şi nu sunt cu totul nepărtaşi de bine, prin care şi sunt şi vieţuiesc şi cugetă şi este peste tot în ei o mişcare a dorinţei. Iar răi se zic că sunt pentru că slăbesc în lucrarea cea după fire. Deci răul este în ei o abatere şi o ieşire din cele ce sunt ale lor şi o nereuşită şi o nedeplinătate şi o neputinţă şi o slăbiciune şi o nestatornicie şi o cădere din puterea ce salvează desăvârşirea în ei. Altfel, ce este răul în demoni? Mânia neraţională, pofta fără minte, închipuirea avântată. Dar acestea, chiar dacă sunt în demoni, nu sunt cu totul, nici în toate, nici ele prin ele însele rele. Căci cu alte animale acestea nu au o relaţie, ci pentru animal răul este pieire şi corupere. Dar această relaţie salvează şi face să existe firea pe care animalul o are. Nu este deci rău neamul diavolesc, prin ceea ce este după fire, ci prin ceea ce nu este. Şi nu s-a schimbat binele tuturor dat lor, ci ei au căzut din binele întreg ce li s-a dat. Şi nu spunem că s-au schimbat darurile îngereşti date lor, ci acestea sunt în ei întregi şi deplin văzute, chiar dacă ei nu le văd, întrucât li s-au strâmbat puterile văzătoare ale binelui. Deci ceea ce sunt, sunt şi din bine şi buni şi doresc frumosul şi binele, adică a fi, a vieţui, şi dorința de-a înţelege cele existente. Şi se zic răi prin lipsire, prin abatere de la bunurile cuvenite lor.”

22Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 152: „Răul nu este din bine. Și dacă e din bine, nu este rău. Căci nici răceala nu este din foc, nici binelui nu-i aparține să nu producă cele bune. Și dacă toate cele ce există sunt din bine (căci e firea binelui să aducă la existență și să mântuiască iar a răului să strice și să destrame), nimic din cele existente nu e din rău. Și nici răul însuși nu e prin el, chiar dacă există în ceva răul. Și dacă e așa, răul nu este cu totul rău, ci are ceva din bine, și de aceea este în parte rău... Deci binele va fi supraîntemeiat cu mult înainte și de ceea ce există și de ceea ce nu există. Iar răul nu e nici în cele ce sunt nici în cele ce nu sunt, ci e mai departe de bine și mai străin și mai fără ființă decât chiar ceea ce nu este... răul ca rău nu e nici o ființă sau ceva propriu făcut, ci ceea ce face el e numai să dezbine și să corupă subzistența celor ce sunt... nașterea și ființa se produc numai din pricina binelui; răul prin el este corupere, dar dacă este născător, este datorită binelui... Nici nu e răul în sine putere de sine sau stricăciune de sine, nici existent, nici bine, nici născător, nici făcător al celor existente și bune... toate existențele, întrucât sunt, sunt bune și sunt din bine; dar întrucât au o lipsă în bine, nu sunt nici bune, nici existente.”, Ibidem, p. 197: „...răul de sine nu e simplu nicăieri, nicidecum; dar în materie se vede în lipsa bunătății, când e cugetată ca nesimțitoare și fără formă; de aceea vei înțelege și spusa proorocului Avdie: « ...Și vor fi ca nefiind. » (Avdie 1.16)... răul nu poate sta singur...”, Ibidem, p. 199: „Așadar nu este răul în mod simplu, ci într-un suport; iar binele are fire și se salvează și fără alt suport și e bine, el însuși prin sine; iar răul nu e fără alt suport care e păstrat de bine;...răul nu e ceva ce este; căci răul fiinţial nu poate exista, dacă lipsind binele cu totul, n-ar fi deloc părtaș la acesta;... binele face să ființeze răul. Căci dacă răul este lipsă a binelui, iar binele face să ființeze lipsa din el, face să ființeze deci răul, care e privațiune în bine. Căci prin participarea parțială la bine, ia ființă și lipsa lui... răul total însuși nici nu este, fiindcă participă la bine... deci și răul, dacă subzistă, participă în mod obscur la bine; căci toate cele ce sunt, sunt și rămân în bine; iar dacă nu au nimic în bine, nici nu subzistă fiindcă chiar a voi să subziste este participare bună...”

23Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 199: „Nici o dualitate nu e obârșie; monada este însă obârșia a toată dualitatea. Notează că aceasta e contra Manicheilor... căci combate tare pe Manichei, care dogmatizau fără minte o dualitate ca obârșie a celor contrare; căci numărarea duce împărțirea mulțimii din numeri la sfârșit; dar ei nu pun monada a tot numărul ca început, ci dualitatea; însă dualitatea nu e un început simplu, ci compus. Deci nu e simplu începutul făcut din compoziție. Și cum s-ar mai numi început? Căci înainte de această obârșie compusă, va fi ca obârșie propriu-zisă Unul, de la care ies monadele ce se compun, constituind dualitatea. Deci e vădit de pretutindeni, că dogma a două obârșii (începuturi) e inconsistentă... Nu e cu putință să fie două începuturi contrare.”, în sensul celor de mai sus „lucrul și opusul său” au ca obârșie neutrul, formând împreună "monada treimică”.

24Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Sunet accesat la data 17.11.2014: „Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Urechea umană este sensibilă la vibrații ale aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibrației și de vârsta și starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibrațiile nu mai pot fi percepute. Odată cu vârsta intervalul de sensibilitate se micșorează, în special frecvențele înalte devin inaudibile. Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația auditivă: orice perturbație (energie mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei unde se numește sunet. În această definiție se includ și vibrații la frecvențe din afara domeniului de sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz) și ultrasunete (peste 20 kHz). Un caz particular de sunet este zgomotul, care se remarcă prin lipsa obiectivă sau subiectivă a unei încărcături informaționale. Zgomotul deranjează fie prin senzația neplăcută pe care o produce, fie prin efectul negativ asupra transmiterii de informație. Orice zgomot poate fi perceput ca sunet util dacă i se atribuie o valoare informațională. Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru atribute: înălțime, durată, intensitate și timbru. Înălțimii îi corespunde frecvența (măsurată în Hz). Intensității îi corespunde nivelul de intensitate sonoră (măsurat în dB).”.

25Când vorbim despre sunet, despre voce sau glas, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre muzica bisericească românească. Poporul român, fără pretenții de expansiune și hegemonie politică, a fost nevoit să ia calea asimilării, sintetizării, localizării și autohtonizării muzicii bizantine, cu tot ceea ce înseamnă viață liturgică statornicită la Constantinopol. Aflat însă geografic la confluența dintre Orient și Occident, nu este deloc surprinzătoare opțiunea - la vremea potrivită - pentru acceptarea cântării corale în Biserică. Avem astfel două sintaxe muzicale distincte - monodie și armonie - care însă nu sunt opuse, tocmai pentru că slujesc aceluiași scop: înfrumusețarea cultului și înălțarea duhovnicească a credincioșilor. Distingem două mari perioade, în ce privește monodia: muzica veche bizantină – cunoscută în manuscrisele care conțineau „vechea sistimă” (până la începutul sec. al XIX-lea) - și muzica chrysantică sau „noua sistimă” – oficializată de Patriarhia de Constantinopol la anul 1814, cunoscută sub denumirea de „noua sistimă”- care se practică și astăzi în Biserica ortodoxă.

Cel mai stabil și mai viguros sistem muzical practicat în notația veche este cel al lui Ioan Cucuzel. În acest sistem și-au notat cântările și primii compozitori români din sec. XV și XVI - Evstatie Protopsaltul, Dometian Vlahul, Theodosie Zotica, reprezentanți ai școlii de la Putna. Tot în acest sistem de notație, în anul 1713, apar și primele cântări religioase cu texte literare în limba română, în opera lui Filotei Ieromonahul - Psaltichie românească - lucrare apărută în timpul lui Constantin Brâncoveanu și al păstoriei lui Antim Ivireanul. Acesta este începutul românirii cântărilor religioase prin traducerea și adaptarea textelor românești la melodiile clasicilor muzicii bizantine. Drumul deschis de Filotei Ieromonahul a fost continuat pe parcursul întregului secol al XVII-lea de muzicienii români: Ioan Duma Brașoveanul, Șerban Protopsaltul, Naum Râmniceanu, Mihalache Moldoveanu, Iosif de la Neamț etc.

La începutul sec. al XIX-lea, în anul 1814, în urma unui edict al Patriarhului de Constantinopol, sistemul de notație cucuzelian a fost scos din uz și înlocuit cu un sistem nou, al cărui fundament teoretic a devenit mult mai stabil, mai precis, mai clar în formulare, utilizând în continuare notația neumatică. În consens cu această atitudine, Biserica noastră nu putea refuza înnoirile care veneau de la Patriarhia de la Constantinopol, acceptând sistima cea nouă, chrysantică, stabilită de cei trei mari reformatori: Chrysant de Madit - mitropolit de Prusa, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax. În țara noastră, noua sistimă a muzicii bisericești a fost adusă de Petre Efesiu în 1816, care a deschis o școală de muzică la Biserica Sf. Nicolae Șelari din București. El a avut ca elevi pe Macarie Ieromonahul și Anton Pann, două personalități care au deschis drumul primelor tipărituri în limba română a unor cărți de muzică (în 1821, Macarie Ieromonahul tipărește la Viena trei cărți: Teoreticonul, Anastasimatarul și Irmologhionul). Strana a fost prima școală de la noi din țară; este cea care a dat prilejul introducerii și dezvoltării prin citire și cântare a limbii și culturii românești.

Monodia psaltică chrysantică, atât de specifică ortodoxiei, a fost statornicită și desăvârșită la noi de Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Ștefanache Popescu, Ioan Popescu-Pasărea și de mulți alți muzicieni formați la școala acestor maeștrii, evoluând într-un autentic spirit național.

26Vezi Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 142: „Că Tu ești învierea și viața și odihna adormiților robilor Tăi, Hristoase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

27Vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p. 226: „După credința creștină, lumea și omul au un început și vor avea un sfârșit, în forma lor actuală, sau în cea în care pot evolua prin ei înșiși. Dacă n-ar avea un început, n-ar fi din nimic, deci n-ar fi opera exclusivă a libertății și a iubirii lui Dumnezeu și n-ar fi destinate unei existențe în plinătatea lui Dumnezeu, ci forma ei relativă, imperfectă, ar fi singura esență fatală a realității. Numai dacă lumea este din nimic prin voia lui Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecțiune în Dumnezeu tot prin voia Lui atotputernică și prin iubirea Lui, după o anumită pregătire a ei pentru aceasta. Acest început al lumii și al omului și acest sfârșit care nu e un sfârșit total dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu față de ei și le dă un sens. O lume existentă din veci în forme evolutive, în esență identice cu cea actuală, ar fi ea însăși absolutul, adică singura realitate. Dar absolutul nu poate purta marca nonsensului și limitărilor, pe care o are în sine forma actuală a lumii, privită ca singura realitate, sau cele esențial identice, în care toate se compun și se descompun. Chiar dacă ar fi un sens superior necunoscut în această relativitate, ar trebui să fie cineva care să fie conștient de el în mod etern, în care caz El ar fi adevăratul absolut, superior acestei relativităţi. Iar dacă nu e nimeni conștient de un asemenea sens, un asemenea sens nici nu există. Conștiința noastră însă, cea mai înaltă formă de existență în această lume, cere ca lumea aceasta să fie mântuită de relativitatea ei; ea trebuie să își găsească sensul într-un plan de existență superior ei. Dar dacă cel care a creat-o nu este superior ei, nu o poate nici mântui. Mântuirea lumii de către Dumnezeu presupune crearea ei de către Dumnezeu. Dacă lumea e creată, ea are un început... Lumea are un început, pentru că sensul ei se împlinește în om, iar neamul omenesc are un început. Și neamul omenesc are un început, pentru că se mișcă spre un absolut și duce și lumea cu sine. El nu e din veci, pentru că în acest caz nu s-ar mișca spre un absolut.”; vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 157: „Începutul (principiul), mijlocul și sfârșitul sunt însușirile celor pe care le împarte timpul - fiecare făptură e împărțită sau deșirată de timp în început, sau punct de plecare, în mijloc, sau intervalul dinamic dintre început și sfârșit, și în sfârșit, sau forma realizată - ba ar putea zice cineva, fără să greșească, că sunt ale celor privite la un loc în veac. Căci timpul, având mișcarea măsurată, se circumscrie prin număr; iar veacul, fiind cugetat în existența lui împreună cu categoria lui „când” (cu timpul), implică intervalul, întrucât își are un început al existenței. Iar dacă timpul și veacul nu sunt fără de început, cu atât mai mult cele cuprinse în ele... Cel ce are existența propriu-zisă nu are nicicând și niciunde nimic din al celor ce se spun că există. Prin urmare, nimic din ceea ce este după ființă deosebit nu poate fi cugetat împreună cu El din veci: nici veac, nici timp, nici ceva din cele ce petrec acestea. Căci nu se pot întruni laolaltă niciodată ceea ce există propriu-zis și ceea ce nu există în mod propriu. Nici un început, nici un mijloc și nici un sfârșit nu exclud însușirea de-a atârna, prin relație, de altceva. Dumnezeu însă, fiind de infinite ori infinit cu totul mai presus de orice relație, cu drept cuvânt nu e nici început, nici mijloc, nici sfârșit, și peste tot, nici altceva din acelea în care poate fi privit vreun predicat al relației față de ceva... Începutul (principiul), mijlocul și sfârșitul existențelor este Dumnezeu, ca Cel ce le face, dar nu ca cel ce le pătimește; în același fel este El și toate celelalte prin câte Îl numim. Este început, ca Făcător, mijloc, ca Proniator, și sfârșit, ca Cel ce le circumscrie. Căci „din El, zice, și prin El și spre El sunt toate ” (Rom. 11.36).”, Ibidem, p. 155: „Dumnezeu este Unul, fără de început, necuprins, având toată puterea de-a exista. El exclude pe „când” și „cum”, întrucât e cu totul inaccesibil și nu poate fi cuprins de nici una dintre făpturi, prin vreo descoperire ființială a Sa.”

28Vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 355: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrană tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrană sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaştrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este, celui ce se roagă, cu adevărat tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare. Ridicându-ne în picioare, să ascultăm pe această împărăteasă a virtuții strigând și grăind cu glas înalt către noi: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și veți avea odihnă și vindecare rănilor voastre. Că jugul meu este blȃnd” (Mat. 11.29,30) și tămăduitor al unor greșeli. - rugăciunea se identifică cu Iisus Ȋnsuși. Aceasta se explică prin faptul că rugăciunea este însoțire atât de deplină a sufletului cu Dumnezeu, că nu se mai poate deosebi în ea lucrarea omului de lucrarea lui Dumnezeu, nici subiectul omenesc de subiectul dumnezeiesc. Aceasta desigur, când rugăciunea e concentrată întreagă spre Dumnezeu, cu uitarea tuturor celorlalte gânduri. Căci orice gând fiind numai al nostru sau al nostru și al celui rău, ne desparte de Dumnezeu. Iisus se roagă în rugăciunea noastră, și noi ne rugăm în rugăciunea Lui. Sau mai precis, Duhul lui Iisus. De aici sentimentul că în rugăciune ne aflăm în lăuntrul lui Dumnezeu, ca într-un adăpost liniștitor. În rugăciune, pe de o parte, vorbim cu Dumnezeu, pe de alta, Dumnezeu vorbește în noi cu El însuși. Prin aceasta, în ea suntem și uniți cu Dumnezeu, și neconfundați cu El. Prin ea cerem și primim sau avem, în același timp, darul și puterea lui Dumnezeu.”

29Vezi Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS MODELE DE INVESTIGAŢIE ONTOLOGICĂ O perspectivă istorică şi sistematică, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI, http://www.caslam.ro/docs/curs_filosofie.pdf accesat la data 20.11.2014, p. 71: „Idealul de viaţă al filosofului grec era unul civic. Reprezentarea paradigmatică a acestui ideal îl găsim în ideea „bunului cetăţean” care este dispus să-şi sacrifice viaţa pe „altarul” acestei idei. Socrate este, fără îndoială, personificarea acestui ideal. Pentru gânditorul creştin idealul de viaţă îl reprezintă accesul la principiul creator al lumii, la Dumnezeu. Altfel spus, viaţa dobândea cu adevărat un sens pentru că toate energiile umane erau îndreptate într-un singur punct: cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar cum poate fi cunoscut Dumnezeu care în principiu nu poate fi cunoscut? Cum putem cunoaşte fiinţa ce posedă predicate (proprietăţi) care semnifică perfecţiunea: lucrul maxim, cauza primă, fiinţa necesară, lucrul cel mai mare, fiinţa omniscientă etc.? Cum omul, creatura, ceea ce este imperfect şi muritor, poate să-L cunoască pe Creator? Cum poate fi conceput Dumnezeu, imaginat sau reprezentat într-un fel omenesc, dacă între modul omenesc de a fi, aflat în exerciţiul obişnuit al vieţii sale, şi modul de a fi al lui Dumnezeu se află o distanţă infinită? Dionisie Areopagitul afirma că Dumnezeu este cel dincolo de toate, cel care nu ne poate fi dat, ca atare, în nici o experienţă a noastră. Cu toate acestea, gânditorii creştini au teoretizat două căi de cunoaştere teologică a lui Dumnezeu. Este vorba despre teologia catafatică (afirmativă, numită şi theologia naturalis) adică teologia care îl concepe pe Dumnezeu în categorii sau în descrieri pozitive folosind predicate absolute de tipul: omniscienţă, omnipotenţă etc., şi teologia apofatică (negativă; theologia negativa), cea care susţine imposibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu în vreun fel, în afara căii mistice.”, Ibidem, p.74: „Suprema fericire pentru Thoma, consta în atingerea acelei stări de conştiinţă în care este instituită deplina armonia între raţiune şi credinţă.”, această atitudine o întâlnim şi la vechii greci; vezi şi Conf. Univ. dr. Constantin Aslam, CURS DE ESTETICĂ PARADIGME ALE ARTEI ȘI FRUMOSULUI, UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE BUCUREȘTI, București, 2006, p. 30: „Universul posedă aşadar o finalitate, un scop spre care tinde prin el însuşi. A cunoaşte scopurile intrinseci ale acestuia, era considerat în lumea greacă activitatea cea mai de preţuit, singura în acord cu demnitatea umană şi aceasta era contemplaţia. Exista o singură activitate similară cu cea a contemplaţiei: de a deveni un bun cetăţean.”, Ibidem, p. 30: „Contemplaţia este un concept estetic creat de pitagoreici. Vezi Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. I, Estetica antică, Bucureşti, Editura Meridiane, 1970, p. 131: „Ei au pus în contrast contemplaţia cu activitatea, adică poziţia spectatorului cu cea a executantului... Pitagora compara viaţa cu jocurile la care unii vin să ia parte la întreceri, alţii să cumpere şi să vândă, iar alţii, în fine, ca să privească. Această din urmă poziţie era considerată cea mai înaltă, din cauză că e adoptată nu din dorinţa de glorie sau de a câştiga, ci numai pentru a dobândi cunoaştere. Conceptul de contemplaţie îmbrăţişa deopotrivă vederea frumosului şi a adevărului”.

30Vezi Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 1, p. 181: „În inima celor blânzi Se odihnește Domnul, iar sufletul agitat e scaunul diavolului. Cei blânzi vor moșteni pământul, mai bine zis îl vor stăpâni... Sufletul blând e tronul simplității. Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii. Sufletele blânde se vor umple de cunoștință, iar mintea mânioasă conviețuiește cu întunericul și cu neștiința...”, Ibidem, p. 192: „Nepătimitorul știe că îi înrâurește mai mult pe semenii săi prin liniștea sa, ca semn al certitudinilor sale adânci, ca pildă a tăriei dăruite de încrederea în Dumnezeu și de curățirea de patimi. El lucrează pentru mântuirea oamenilor, cu încredere neclintită în planul ce-l are Dumnezeu cu fiecare suflet. Tulburarea e proprie pătimașului, pentru că egoismul îi dă sentimentul necontenit că e singur, avizat numai la puterile sale. Dar cel ce știe că Dumnezeu are grijă de toate, nu mai e supus tulburării și grijii.”

31Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 3, p. 235, 236: „Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârșească, nu ca să o lase veșnic într-o formă relativă. El nu a creat pe oameni, ca să îi desăvârșească numai pe unul câte unul trecându-i prin moarte, și numai în sufletul lor, ci pe toți împreună și în ființa lor întreagă, deci și în trupul legat de cadrul lumii. Numai așa va fi desăvârșit deplin omul ca om. În aceasta va consta împlinirea ultimă a scopului unirii intime a Fiului lui Dumnezeu cu lumea prin întrupare și prin învierea Sa cu trupul, ca parte a lumii. Numai ducând-o la desăvârșire, Dumnezeu împlinește planul creației lumii și al îndumnezeirii ei în Hristos, după ce prin ajutorul dat de El s-a împlinit în forma actuală a ei tot ce se putea împlini pe pământ pentru a face străvezii în ea rațiunile ei divine... învierea cu trupul a persoanei omenești individuale nu poate avea loc decat în solidaritate cu prefacerea întregii substanțe a cosmosului, adică la sfârșitul chipului actual al lumii. Hristos singur a înviat înainte pentru a pune în fața noastră perspectiva și nădejdea învierii și pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual și al învierii trupurilor noastre. Hristos cel înviat este prin El însuși începutul și profetul sfârșitului vieții actuale a lumii și al ridicării ei în plenitudinea vieții în Dumnezeu... Dumnezeu ridică în Împărăția Sa veșnică lumea la o plenitudine de viață în care se arată deplin actualizate în sens bun virtualitățile sădite de El prin creație....Creștinismul afirmă că chipul actual al lumii va avea sfârșit.”

32Vezi http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/despre-pronia-dumnezeiasca-80553.html accesat la data 20.11.2014: „Dumnezeu se îngrijește de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu se îngrijește de lume se numește pronie sau providență. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei și fiecare lucru și ființă în parte, le ocrotește și le îndreaptă spre scopuri bune. Pronia sprijină orice lucrare bună. Ea a produs profeția în Vechiul Testament și planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaște și le îngrijește, cum ne spune Mântuitorul Ȋnsuși: « Căutați la păsările cerului, că nici seamăn, nici seceră, nici adună în jitnițe, și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește (Matei 6.26). »… « Au doar nu se vând două păsări pentru un ban ? și nici una din- tr-însele nu cade pe pămȃnt fără de Tatăl vostru » (Matei 10.29). « Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a dus-o, o îngrijește. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute și nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare, ele se duc, se scurg și pier. » Iar Clement Alexandrinul zice: « ...înfățișarea, ordinea și măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască. Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar și conduce lumea, care va primi o schimbare înspre mai bine. ». Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: « Am văzut case și m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea și am înțeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci, scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor neisprăvind nimic fără Dumnezeu, care le conduce. Am văzut cetăți și republici deosebite în constituția lor și am înțeles că toate există prin rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creșterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu. » Prin pronie, Dumnezeu oprește răul și îl întoarce spre bine, cum ne spune Mărturisirea lui Dosoftei: « Cele rele le știe mai dinainte și le îngăduie Dumnezeu,... Dar odată întâmplate, ele sunt îndreptate spre ceva folositor de către nesfârșita bunătate, care fără să le fi făcut, le îmboldește spre mai bine cât este în puterea acestora ». Dumnezeu păstrează și conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.”; vezi și Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 53, http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/pronia-divina-0 accesat la data 20.11.2014: „Prin urmare, să nu te îndoieşti cu privire la pronia lui Dumnezeu, ci admiră purtarea Lui de grijă… şi El a lăsat pământul şi soarele tuturor, chiar de sunt buni şi răi, şi tuturor le dă ploaie. Şi dacă pe unii îi lasă să fie în sărăcie şi lipsă, îi lasă astfel, ca să le îndrepteze sufletul, făcându-le sufletul mai iubitor de înţelepciune. Ştiţi, ştiţi limpede că bogăţia este un instrument al răutăţii pentru cei care nu sunt atenţi. Iar sărăcia este maica înţelepciunii. Şi aceasta o dovedesc lucrurile în fiecare zi. Câţi dintre cei săraci nu sunt mai înţelepţi şi mai pricepuţi şi mai sănătoşi la trup decât cei bogaţi, fiindcă sărăcia le îndreaptă lor şi sufletul şi trupul? « În pace mă voi culca şi voi adormi, Că Tu Doamne deosebi întru nădejde m-ai aşezat. » (Ps. 4.8) Iată şi un alt chip, nu mic, al proniei, faptul de a se bucura de pace cei credincioşi lui Dumnezeu. Căci pacea este a celor ce iubesc legea Ta şi nu se smintesc. Dar nimic nu aduce atâta pace, cât cunoştinţa lui Dumnezeu şi dobândirea virtuţii care alungă războiul cel lăuntric al patimilor şi nu îl lasă pe om să se războiască cu sine însuşi. Dacă sufletul nu se bucură de această pace lăuntrică - deşi în exterior ar fi în pace deplină şi nici un vrăjmaş nu l-ar tulbura - este mai nenorocit decât toţi cei aflaţi în luptele şi războaiele din lume.”; vezi și http://www.nihilsinedeo.wfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=87:providenta-divina-&catid=40:meditatii&Itemid=48 accesat la data 20.11.2014: „În providența divină se disting trei acțiuni și anume: conservarea, cooperarea sau conlucrarea și guvernarea sau conducerea lumii. Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt păstrate în forma lor originară, și prin care sunt ajutate să ajungă la desăvârșire. Cooperarea, conlucrarea sau asistența este lucrarea prin care Dumnezeu acordă întregii creații, ca și fiecărei creaturi în parte, ajutorul Său, pentru ca să-și poată ajunge scopul dat de El. Guvernarea, conducerea sau cârmuirea lumii este lucrarea prin care Dumnezeu conduce creația în general și fiecare creatură în parte spre înfăptuirea scopului ei.”

33Vezi Sf. Ioan de Kronstadt,

http://ioandekronstadt.wordpress.com/2012/03/13/facand-voia-lui-dumnezeu-omul-nu-si-pierde-adevarata-libertate-ci-dimpotriva/ accesat la data 20.11.2014: „În doctrina despre chipul lui Dumnezeu în om se află nu numai explicaţia apropierii lui Dumnezeu de om, în pofida prăpastiei care îl separă pe Creator de creatura Sa, ci şi fundamentarea adevăratei libertăţi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu este liber la modul absolut, de aceea, pregustând din viaţa dumnezeiască, făcând voia lui Dumnezeu, omul nu-şi pierde adevărata libertate, ci dimpotrivă. Oare nu pentru că omul poartă în sine chipul lui Dumnezeu, pentru că se aseamănă cu Dumnezeu, se înrudeşte cu El, îndeplinirea voii lui Dumnezeu nu îi este ceva străin, exterior fiinţei sale, care să-i încalce libertatea? În Dumnezeu omul se regăseşte pe sine, facând voia Domnului devine autentic în sine. Iată sintetizată în câteva rânduri concepţia ortodoxă despre adevărata libertate a omului: « Ce înseamnă a te afla în slujba lui Dumnezeu? Înseamnă a te îndrepta spre şi a te ataşa ca chip de Chipul primordial; o picătură de viaţă adăugată Izvorului veşnic-curgător al vieţii… A veni la Izvorul Libertăţii, la Izvorul Înţelepciunii celei dintru început, al Raţiunii… Aceasta îl duce pe om la recunoaşterea condiţiei sale de fiu al lui Dumnezeu, la a-L recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată, fapt care a devenit pe deplin posibil datorită numai lui Hristos, fiindcă El l-a restaurat pe om, chipul lui Dumnezeu, cel ce fusese vătămat de păcat şi prin aceasta l-a făcut pe om fiu al lui Dumnezeu. De aceea creştinii adevăraţi, împreună cu Hristos şi urmând porunca Lui, pot să-i spună lui Dumnezeu Tată. În aceasta se exprimă, în mod fericit şi dându-ne prilej de mare bucurie, condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, care a fost, este şi va fi mereu semnul unei vieţi creştine autentice ». De această conștiință este pătruns părintele Ioan de Kronstadt: « O, ce înaltă cinste, ce fericire, ce mareţie, ce vrednicie să-I spui Tată veşnicului Părinte! Caută să preţuieşti şi să păstrezi neştirbită această fericire ce ţi-a fost dată de nemărginita dărnicie a Dumnezeului Tău şi nu uita aceasta la vremea rugăciunii tale. Te va asculta Dumnezeu, te vor asculta îngerii, te vor asculta sfinţii, oamenii lui Dumnezeu. »”; vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p. 166: „El preștie că, prin libertatea lor, unele din ființele raționale își vor relua o dată sau de multe ori locul lor în cadrul rațiunii lor în El însuși și dezvoltarea lor pe linia acesteia. Dumnezeu le preștie pe toate, dar nu le predetermină, ținând seama de libertatea făpturilor... Adică Dumnezeu a ținut seamă de libertatea făpturilor în preștiința privitoare la ele. Preștie ce vor face ele în mod liber. El n-a voit să le predetermine, pentru a le prești ca predestinate fericirii sau nefericirii. El a ținut seamă și de libertatea Sa de a face totul pentru a le ajuta în cazul în care vor voi să se întoarcă. Preștiința Lui a inclus faptul că orice ar face El în viitor, ele vor respinge în mod liber întoarcerea... El vede că libertatea Sa față de ei n-ar putea face nimic pentru aducerea lor în El. Cu alte cuvinte, mântuirea oricui depinde și de propria sa voință... Dacă ar fi depins numai de El, toți oamenii s-ar fi mântuit și ar fi venit la cunoștința adevărului (1Tim. 2.4). Dacă ar fi depins numai de El, nu ar fi fost grade diferite de cinstire, căci Dumnezeu i-a făcut pe toți și Se îngrijește de toți. Oricine vrea să rămână în unirea sa inițială cu Dumnezeu și să o dezvolte, poate face aceasta ușor, chiar prin unirea inițială dăruită lui, unirea cu Dumnezeu fiind înscrisă potențial în firea fiecăruia. Oricine vrea să se mântuiască, face chiar prin aceasta dovada că nu e predestinat la osânda veșnică.”, Ibidem, p. 164: „Având făpturile în Sine și cunoscându-le în calitate de cauză infinit mai mult decât le cunoaștem noi, Dumnezeu nu le vede totuși pe toate înaintând spre sfârșitul deplinei lor uniri cu Sine, în conformitate cu unirea lor cu El prin originea lor...”

34Vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p. 185, 186: „Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El și prin El cu toți oamenii, într-un mod eliberat de orice gând și interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa... În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicatețea, sensibilitatea, transparența, puritatea, sfiala, atenția față de unirea semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalți și se ferește de tot ce le-ar contraria, deși nu se ferește de a-i ajuta să depășească slăbiciunile lor... exercitând o acțiune purificatoare,... iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie,... fără nici o grijă de sine, un duh care încălzește pe ceilalți... el e mielul nevinovat gata de jertfa conștientă de sine...Sfântul a depășit orice dualitate de sine... El dă curaj întotdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni...aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu... El este cea cea mai umană și cea mai smerită ființă... El este cel mai apropiat...Te copleșește cu măreția simplă a purității și cu căldura bunătății lui... În delicatețea sfântului se simte puterea lui Dumnezeu.”

35Vezi Coordonator Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, APOLOGETICĂ ORTODOXĂ, vol. II, Ed. BASILICA, București, 2014, p. 265-273: „Tipul prin excelență al societății consumiste este homo economicus care mizează pe reușita economică individuală și pe consumul excesiv al bunurilor dobândite, fără vreo referire la dimensiunea spirituală a materiei și menirea spirituală a lui în lume. Acest om se dorește a fi un om fericit, constructor al unui pământ al făgăduinței unde curge lapte și miere, ceea ce și poate secvențial să reușească, însă doar secvențial, întrucât orice pământ al făgăduinței, aici pe pământ, este supus efemerului... Homo economicus, prin manifestările sale, care sunt centrate pe itinerariul dintre producție și consum, acest itinerar ocupându-i de cele mai multe ori întreg spațiul vieții, care nu mai este populat decât de gândurile producției și ale profitului și de maldărele bunurilor pe care, atunci când le are, le consumă fără abstinență, fără echilibru și fără rațiune, devine o tipologie umană tot mai răspândită. O consecință directă a unei astfel de orientări o constituie închiderea persoanei umane în egocentrism, așa încât putem observa influența pe care societatea de consum cu economia ei, o desfășoară asupra omului și a relațiilor interumane... homo economicus va exercita o exacerbare a bogăției lui și a modului de a se îmbogăți, în defavoarea comuniunii cu ceilalți oameni... bunurile ei, de la care așteaptă o experiență emoțională, senzitivă și hedonistă tot mai puternică și motivată. Golul pe care Dumnezeu îl lasă în inima omului, devine un gol existențial profund, pe care omul caută să-l umple mai nou cu bucuriile și plăcerile societății de consum, pe care le inventează și le produce. Omul rămâne, în general, o ființă săracă pe dinăuntru, o ființă care nu mai face apel la interioritatea ei, dar care are nevoie să-și umple interioritatea cu ceva și astfel o umple cu ceva material sau cu un spiritual confuz care nu se mai hrănește din viața unui Dumnezeu absolut, transcendent, personal... dorește chiar o experiență spirituală pe care i-o poate da materia... manifestarea plăcerii de a cumpăra... acțiuni ludice, de divertisment... se relaxează la cumpărături... cumpărăturile le dau certitudinea că sunt puternici, împliniți, că munca lor istovitoare este răsplătită, că așa viața merită trăită... joc al posesiunii care dă iluzia puterii și în ultimă instanță chiar iluzia nemuririi.”

36Detașarea în concepția creștină se obține prin înfrânare - vezi Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 1, p. 145, 146: „Lumea lucrurilor și persoanelor e menită astfel să fie scară spre Dumnezeu, sprijin în urcușul spre El... În loc să mai fie orizont de mistere, lumea devine un conținut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nici o lumină de dincolo... nu mai rețin din lucruri și din persoane decât ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru... iar persoana semenului e un trup, care poate trezi plăceri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealtă pentru producția de de bunuri plăcute trupului. Lucrurile și persoanele nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simțuri. Ele au devenit opace... Dar această prefacere a lucrurilor în simple bunuri de consum și această reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, în loc de a-l face pe om mai liber, mai suveran în mijlocul lumii, l-a făcut sclavul ei, căci l-a făcut sclavul poftelor trupești crescute peste orice măsură... Prin înfrânare omul alungă de pe lume vălul de întuneric... o întoarcere de la o lume îngustă și îngroșată de patimi, pentru a găsi o lume transparentă care devine ea însăși oglindă a lui Dumnezeu și scară către El.”

37Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 146: „Iar peste toate cele existente (cele ce sunt) este binele. El dă chip fără chip, și numai în el este neființa, ca ceea ce întrece ființa, și neviața care întrece viața, și înțelepciunea care întrece lipsa de minte, și toate câte sunt în bine formatoare superioare ale celor fără chipuri. Și dacă trebuie să o spunem, toate cele ce sunt doresc binele cel mai presus de toate, care el însuși nu este, și se străduiesc cum să fie în bine și bune, care e cu adevărat mai presus de ființă prin depășirea tuturor... descrierea binelui, care este cauza începuturilor și sfârșiturilor celor cerești sau a prezentării ființei (substanței) lor, care nu le lasă nici să crească nici să se micșoreze, a mișcărilor tăcute în mersul ceresc atât de întins și a ordinii stelelor, a măreției luminilor și stabilității lor și a varietății schimbătoare a multor mișcări ale unor stele... De aceea binele se și laudă cu numiri luminoase, care descoperă ca în chipuri arhetipul... Revărsarea de multe feluri a binelui în toate cele ce se pot împărtăși de el le luminează pe toate și are lumina supraextinsă, cum întinde soarele la tot cosmosul văzut, în sus și în jos, strălucirile razelor sale... numele luminii spirituale a binelui, pentru că binele se numește lumină spirituală (inteligibilă), pentru că toată mintea supracerească e plină de lumină spirituală. Și toată neștiința și rătăcirea trebuie alungată din toate sufletele în care ajunge și tuturor trebuie să li se transmită sfânta lumină și ochii lor înțelegători trebuie curățiți de ceața neștiinței care îi învăluie; iar sufletele trebuie ridicate și eliberate de marea povară a întunericului în care sunt închise... Deci toată lumina bună se numește lumină spirituală, ca rază izvorâtoare și ca revărsare de lumină țâșnitoare de sus, care luminează din plinătatea ei toată mintea mai presus de lume și din jurul lumii...”, Ibidem, p. 153: „Dar mărimea puterii covârșitoare a binelui este aceasta , că le întărește și pe cele lipsite de el și însăși lipsa lui poate primi împărtășirea întreagă de el. Și dacă trebuie să spunem adevărul cel mai cutezător, și cele ce se luptă cu el se împărtășesc de el, din puterea lui. Mai bine zis, ca să spun pe scurt, toate existențele, întrucât sunt, sunt bune și sunt din bine; dar întrucât au o lipsă în bine, nu sunt nici bune, nici existente...Dar cel lipsit de bine în tot felul n-a fost, nici nu este, nici nu va fi, nici nu poate fi nicăieri, nicidecum... Și dacă desființezi cu totul binele, nu va fi nici ființă, nici viață, nici dorință, nici mișcare, nici altceva nimic... Mai bine zis, toate existențele sunt mai mult sau mai puțtin în măsura în care participă la bine. Răul prin sine nici nu este, nici nu va fi nicăieri, nicidecum.”, Ibidem, p. 158: „...binele, ca cel cu adevărat vrednic de admirat, ca obârșie și capăt al tuturor, ca cuprinzător al celor ce sunt, ca cel ce dă chip celor ce nu sunt, ca fiind cauzator al tuturor bunurilor, ca necauzator al celor rele, ca pronie și bunătate, desăvârșită, ca ceea ce depășește cele ce sunt și cele ce nu sunt și îmbunătățește relele și lipsirea de bunătate, ca cel ce e dorit și iubit și toate celelalte...”

38Vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 2, p. 25: „Sinodul al IV-lea ecumenic dezvoltă această mărturisire despre Hristos, declarând că Iisus Hristos este Unul și Același Dumnezeu cu adevărat și om adevărat, din suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă fără de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele din urmă, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după omenitate, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit, deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostaz... adică o persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.”, Ibidem, p. 29: „Între oameni a pășit un om care nu mai e centrat în el însuși, ci în Dumnezeu, e identic ca persoană cu Dumnezeu. Relațiile celorlalți oameni cu acest semen al lor nu sunt relații trăite în afară de Dumnezeu, ci relații cu Dumnezeu Însuși. Întrucât acest centru ipostatic are o putere de atracție spre Dumnezeu și de radiere a binelui, care depășește toate centrele pur omenești, el este centrul nostru. În mijlocul creației s-a plasat pentru eternitate un centru personal omenesc, care e în același timp dumnezeiesc.”

39Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 84: „Dacă pe unii îi urăști, pe alții nici nu-i iubești, nici nu-i urăști, pe alții iarăși îi iubești, dar potrivit, și, în sfârșit, pe alții îi iubești foarte tare, din această neegalitate cunoaște că ești departe de dragostea desăvârșită, care cere să iubești pe tot omul deopotrivă.”, Ibidem, p. 89: „Cel desăvârșit în iubire și ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie; ci, ridicat mai presus de tirania patimilor și căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el elin și iudeu, nici bărbat și femeie, nici rob sau slobod, ci toate în toți este Hristos. (Gal. 3.28)”

40Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 3.

41Vezi Ȋ.P.S. IOANNIS ZIZIOULAS Mitropolitul Pergamului, COMUNIUNE ȘI ALTERITATE Ființarea personal-eclesială, Ed. Σοφία, București, 2006, p. 69: „Ființa umană este definită prin alteritate. Aceasta este o ființă a cărei identitate reiese doar în relație cu alte ființe, cu Dumnezeu, cu animalele și cu restul creației. Este aproape imposibil a defini ființa umană în legătură cu substanța... Libertatea este impulsul către alteritate ontologică... La nivel social, această libertate pentru alteritate este exprimată puternic ori de câte ori ființa umană refuză să fie identificată ca parte a unei clase sau a unui grup, ori chiar a unei categorii sau a unui stereotip de calități naturale sau morale... Dacă este liberă, ființa umană rezistă clasificării. Nu doar diferența, ci unicitate este ceea ce ființa umană aspiră să dobȃndească prin alteritate. Aceasta este de asemenea marca distinctivă a umanității legată de imago Dei... Impulsul ființei umane către alteritate este înrădăcinat în chemarea divină adresată lui Adam. Chemarea implică simultan trei lucruri: relație, libertate și alteritate, toate acestea fiind interdependente... Prin urmare, prin chemare, Adam este constituit ca o ființă diferită de Dumnezeu și restul creației. Această alteritate nu este rezultatul afirmării de sine; este o alteritate dăruită, nu existentă prin sine, ci o alteritate care este darul Celuilalt... ființa umană se deosebește nu doar ca specie, ci ca partener special într-o relație, ca respondent al unei chemări... discursul chemării, mai degrabă decât cel al substanței, este cel care ar exprimă mai adecvat apariția ființei umane din mâinile creatorului... Ființa umană reiese ca un altul sau distinctă în raportare la Dumnezeu și la celelalte creaturi doar prin intermediul relației... Alteritatea ființei umane atârnă de libertatea de relaționare într-un fel sau altul. Alteritatea și comuniunea coincid... alteritatea este întotdeauna un dar, este har. Nu o putem fabrica; ne vizitează și ne cheamă să fim distincți și unici.”

42Vezi Coordonator Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, APOLOGETICĂ ORTODOXĂ, vol. II, Ed. BASILICA, București, 2014, p. 304-305: „Cu siguranță însă cele mai dureroase aspecte ale progresului tehnologic și dezvoltării civilizației sunt cele care vizează discrepanțele sociale ce derivă din utilizarea inechitabilă a resurselor... Discrepanțele dintre săraci și bogați se pot vedea și în multe alte feluri. De exemplu, în ponderea pe care o au la veniturile economiei... O cincime din specia umană, fiind implicată în acest progres, consumă patru cincimi din bogățiile planetare, iar a cincea parte din resursele rămase este inegal repartizată la celelalte patru cincimi din oameni. Pentru a fi mai exact, scrie Pierre Rabhi, să ne imaginăm cinci persoane reunite în jurul unei mese pentru a împărți o bucată de pâine. Una din cele cinci persoane își însușește patru cincimi din această hrană, lăsând a cincea parte celorlalte patru. Una din cele patru ia jumătate din această porție, a doua un sfert, lăsând ultimul sfert nedrept împărțit pentru ultimele două... Dar și în spațiul cercetării științifice discrepanțele dintre săraci și bogați se mențin și se accentuează toate celelalte dezechilibre legate de viața economică, de civilizație sau de consum existente între polii lumii. Aproximativ 50% din cercetarea în științele naturii care devine publică are loc în marile națiuni științifice ale lumii.”

43Vezi Coordonator Adrian Lemeni, Diac. Sorin Mihalache, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Cristinel Ioja, APOLOGETICĂ ORTODOXĂ, vol. II, Ed. BASILICA, București, 2014, p. 252-254: „Homo felix devine noul model al umanității. Ideologia consumismului nu mai folosește un discurs profetic despre o fericire viitoare, ci se concentrează pe fericirea imediată. Ceea ce contează este trăirea clipei într-un mod imediat ca plăcere. Consacrarea hedonistă, de tip euforic a fericirii trăite ca plăcere înlocuiește discursul utopiei care promite o lume viitoare mai bună. Nu mai există răbdare pentru o fericire viitoare, ci fericirea este revendicată ca o realitate care trebuie trăită imediat și permanent. Civilizația tehno-materialistă a societății actuale se structurează pe fericirea trăită exclusiv într-o cultură a exteriorității și un orizont al imanentului. Dreptul la fericire, propovăduit de iluminism, s-a transformat acum în fericirea ca obligație, ca imperativ în societatea de consum. Cineva care nu se simte fericit în cheia ideologiei consumiste trebuie culpabilizat. Omul de consum trebuie să își manifeste cu exuberanță fericirea, legitimându-și prin această atitudine gradul de integrare în sistem. Un potențial nefericit riscă să devină o eroare în sistem. Rețetele fericirii trebuie aplicate în toate domeniile existenței, astfel încât oamenii să devină ființe docile, domesticite și robite printr-o sclavie plăcută care are în centru propaganda fericirii. În acest sens, se poate vorbi de oamenii societății tehno-consumeriste ca fiind sclavi fericiți, incapabili de cele mai multe ori să-și conștientizeze propria condiție. Ideologia consumismului promovează fericirea ca obligație. Publicitatea ne agresează cu imperativul fericirii, suntem condamnați la o fericire înțeleasă doar ca trăire permanentă a plăcerii. Omul societății de consum nu își mai asumă crucea, este învățat să își trăiască fiecare clipă ca o plăcere... El nu are voie să fie îngândurat sau să schițeze altceva decât un zâmbet profesionalizat și infantilizat... un om care gândește ar putea însemna un pericol...filozofie de drogați... înlocuiește relația de la suflet la suflet, de la om la om cu cea de la epidermă la epidermă... pericolul de a fi considerat un inadaptat care trebuie adus pe calea cea bună...epiderma fericită, noua cămașă de forță... fericirea în mod autonom...”; vezi și Sfântul Grigorie Palama - Fecioara Maria și Petru Athonitul - prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2005, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 370: „Cine nu datorează preț de răscumpărare Celui ce l-a răscumpărat din moarte? Cine nu-și va mărturisi recunoștința lui Dătătorului vieții sale? Iar Acela făgăduiește să adauge la aceasta și plată, și încă o plată de negrăit... Mai întâi taie tot ce e de prisos și nefolositor și care îi împiedică să se facă roade vrednice de hambarul dumnezeiesc. Care sunt aceste lucruri de prisos? Bogăția, desfătarea, slava deșartă, toate cele care curg și trec, orice patimă urâtă și rea a sufletului și a trupului, orice gunoi în împrăștierea înfumurată a gândirii, orice auzire și vedere și orice cuvânt care poate aduce vătămare sufletului. Căci dacă nu le va reteza pe acestea și nu va curăța lăstarul inimii cu cea mai mare sârguință, nu va aduce niciodată roadă spre viața veșnică.”

44Vezi Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, București, 2012, p. 271, unde avem o tâlcuire a parabolei a „iconomului nedrept”: „Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile... Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii...” (Luca 16.1-13), aici distingem o manieră de conducere, o folosire constructivă a bunurilor în perspectiva obținerii eficienței actului de conducere, găsim aici calități ale liderului: „Parabola iconomului nedrept trece drept cea mai grea dintre toate parabolele evanghelice. S-a scris despre ea enorm, s-au făcut eforturi de tot soiul (cu argumente juridice, financiare, istorice) pentru a face plauzibilă « morala », neconvențională a poveștii. Cum poate stăpânul (în subtext Iisus Ȋnsuși) să-l laude pe iconomul cel nedrept pentru o « şmecherie » discutabilă, ba chiar să-l dea de exemplu « fiilor luminii »?... Din punctul nostru de vedere, înțelesul parabolei se concentrează asupra unui singur cuvânt, cel care desemnează motivul surprinzătoarei satisfacții a stăpânului recucerit. Pentru ce anume binemerită risipitorul administrator lauda mai-marelui său? Pentru că a lucrat « înțelepțește » spune textul: phronimos epoiesen. Imediat, cuvântul revine, pentru a caracteriza superioritatea (neașteptată) a fiilor veacului, care sunt mai înțelepți (phronimoteroi) decât fiii luminii... Textul evanghelic știe, de altfel, să facă deosebirea dintre sophia și phronesis... Să nu uităm, pe de altă parte, că ni se recomandă să fim înțelepți (phronimoi) ca șerpii (Mat. 10.16). E limpede că termenul nu se referă, în acest caz, la sublimități sapiențiale, ci la abilitate eficace, la perspicacitate sau, spus pe șleau, la viclenie. Aner phronimos e, prin urmare, insul ingenios, ager, sagace, opus celui nechibzuit, necugetat, neghiob, netot, nărod, tont, prost. Virtutea lui principală este „sophrosyne”, buna așezare a minții, mintea întreagă, echilibrul rațional, prudența, incluzând spiritul de moderație, autocontrolul, capacitatea de a evalua corect și prompt orice situație și de a decide comportamentul adecvat... Ne aflăm, pur și simplu, în spațiul inteligenței, al prezenței de spirit, al unei subtile adecvări la realitate. Ce spune, prin urmare, Iisus în această parabolă? Mai întâi că, dacă am desfășura, pentru intrarea în Împărăție, tot atâta ingeniozitate, tot atâta preocupare și zel, tot atâta dexteritate câte cheltuim pentru rezolvarea crizelor lumești, pentru o profitabilă și stabilă instalare în imediat, am fi salvați. Ceea ce e lăudabil în purtarea iconomului... ci capacitatea de a se mobiliza, de a focaliza asupra soluției. El caută o ieșire din vârtejul vitreg... își pune, harnic, mintea la contribuție. E un model, pe care fii luminii l-ar putea prelua cu folos de la fii veacului... reabilitarea inteligenței ca virtute. O tradiție confortabilă, de un anumit pitoresc folcloric, înclină să culpabilizeze inteligența ca fiind luciferică, născătoare de divagație eretică, de speculativitate abstractă, fără impact asupra vieții duhovnicești... miza patetică pe simpla emotivitate, pe inflamația sufletească nereflectată, nu e mai puțin primejdioasă. Fierbințeala nu e mai puțin dăunătoare decât glacialitatea. Asta nu înseamnă că nu se mântuie decât deștepții. Dar nici că recursul la inteligență trebuie evitat, dacă nu direct interzis. Mai mult: lucrarea minții trebuie căutată, stimulată, întreținută...Lepădați lenea minții... și îndreptați-vă înțelegerea prin cunoaștere... Buna cunoaștere a lucrurilor, înțelegerea exactă a împrejurărilor, inteligența contextuală nu pot fi evacuate din viața spirituală ca tot atâtea capcane malefice. Ideologia călâie a „suflețelului”, confundarea nevinovăției și a curățeniei lăuntrice cu o blândă decerebrare... În mod vădit, iconomul nedrept nu e nici nebun și nu e nici un monument de înțelepciune și cumpătare, de vreme ce nu s-a sfiit să risipească averea stăpânului său. E, pur și simplu, ager la minte, deștept, gata să uzeze, pentru a se salva, de șiretenie și tocmai datorită acestor calități e lăudat și dat de exemplu, spre consternarea și dezamăgirea predicatorilor intransigenți și a abstractorilor de diafane chintesențe moralizante.”

45Vezi http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/paza-celor-cinci-simturi-137989.html accesat la data 27.11.2014: „Cele cinci simțuri ale trupului - văzul, auzul, mirosul, gustul și tactilul - au fost date omului, mai întâi, pentru a se putea împărtăși de bunătatea darurilor lui Dumnezeu, iar prin aceasta să-L cunoască pe El, care atât de mult își iubește făptura. Abia în al doilea rând, aceste simțuri au fost făcute pentru ca trupul, care este material, să poată să dobândească, prin ele, hrană, creștere și viață. Mintea trebuie să fie ațintită neîncetat spre Dumnezeu, iar fiecare simț trebuie să devină un receptor al iubirii Lui celei fără de margini. Altfel, simțurile ajung să umble "pe la cotețele porcilor", precum spunea părintele Neonil Ștefan, starețul de la Mănăstirea Frăsinei, iar mintea și sufletul ajung roabe ale patimilor. Când un pârâu iese din albia lui, după o ploaie puternică, acesta târăște în curgerea lui orice îi iese în cale (pietre, lemne, pământ etc), iar când se întoarce în albia lui, apele îi rămân tulburi și pline de gunoaie. Tot așa, dacă pentru o clipă nu mai privește mintea spre Dumnezeu, organele simțurilor se reped cu mare iuțeală la lucrurile din jur și, târând mintea prin priviri pătimașe, prin cuvinte de necinste și prin toată necurăția poftelor, se întorc înapoi și le bagă pe toate în suflet, făcîndu-l pe acesta plin de toate chipurile urâte. Toată forma râului și toată închipuirea cea păcătoasă intră în suflet prin mijlocirea și, totodată, cu ajutorul organelor simțurilor. Dacă aceste organe nu se vor închide, atunci nu se vor închide nici răutățile și nici patimile. Astfel, mintea trebuie să se nevoiască neîncetat să-și închidă organele simțurilor sale, deoarece prin acestea intră păcatul în cetatea sufletului, ca și prin niște porți deschise. Referindu-se la cele cinci simțuri, Sfântul Grigorie Teologul spune: « Să nu facem vreun hatâr lesnicioaselor căi spre răutate și nici intrărilor păcatului. » La rândul său, tot despre paza simțurilor, Sfântul Isaac Sirul spune: « Căci vrăjmașul stă, privind, pândind și așteptând, ziua și noaptea, înaintea ochilor noștri, și cercetează prin care intrare a simțurilor noastre deschise lui poate să intre. Iar apoi, ivindu-se o oarecare negrijă în vreun simț, trimite vicleanul și nerușinatul câine săgețile lui. » Nu numai prin ochii cei curioși se poate pofti în chip pătimaș cu inima, cum s-ar putea crede, ci și prin auz, miros, gust și pipăit. Pentru acest lucru, Sfântul Grigorie Teologul a spus, către o fecioară: « Să fii fecioară și cu urechile, și cu vederea, și cu limba, căci păcatul pe toate le cuprinde. » Aceste sfaturi nu sunt doar pentru monahi, ci și pentru toți creștinii din lume, care doresc a se curăți de patimi și a dobândi viața cea veșnică. De fapt, cei ce trăiesc în lume sunt datori să-și păzească simțurile lor mai mult chiar decât pustnicii, care au părăsit toate cele ale lumii. În acest sens, Avva Pavel spune: « Cei ce sunt departe de lume se aseamănă cu cei ce se află departe de prăpastie și, chiar de s-ar trage de diavol, până vor ajunge la ea, strigă către Dumnezeu, iar El vine și-i slobozește. Dar cei ce se află în lume se aseamănă cu cei ce sunt lângă prăpastie și, când se trag de diavol, nu apucă a striga către Dumnezeu, ci îndată se surpă în ea. » La rândul său, tot pentru cei ce trăiesc în lume, Sfântul Vasile cel Mare spune: « Pentru dobândirea mântuirii, este nevoie de mai multă osteneală și pază, câtă vreme trăiești în mijlocul curselor și al tăriei puterilor răzvrătite, având în jurul tău întărâtările păcatelor, care trezesc toate simțurile tale, ziua și noaptea, către dorința lor. » Cel care vrea să nu-i intre în suflet dulcețile cele necurate este dator să-și păzească simțurile prin rugăciune de toată vremea, pomenirea morții și gândul la înfricoșata Judecată. Mintea trebuie să stea ca un împărat, având, drept ostași, gânduri înfricoșătoare, pentru a păzi ușile simțurilor și a stărui în oprirea vrăjmașilor, ca nu cumva aceștia să intre înlăuntru. Pentru că, dacă dușmanii nu vor putea intra înlăuntru, războiul și biruința vor fi ușoare, dar, dacă vor intra, războiul va fi greu, iar biruința va fi îndoielnică.”

46Vezi http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Decembrie/POPA%20RADU%20IOAN%20-%20Personalitate%20si%20stiluri%20de%20conducere%20in%20context%20organizational/Rezumatul%20tezei%20de%20doctorat%20Popa%20Radu%20Ioan%20-%202012.pdf accesat la data 27.11.2014, privind stilurile de conducere: „Liderii sunt cei care încurajează schimbarea şi arată drumul spre progres al adepţilor lor, de aceea trebuie să înţeleagă cele două cerinţe importante care atrag după sine schimbarea: cunoaşterea condiţiilor tehnice ale schimbării şi înţelegerea atitudinii şi motivaţiei care o produc . De cele mai multe ori schimbările care ar trebui să se producă nu au loc nu din lipsă de abilităţi tehnice ci din cauza motivaţiei nepotrivite sau insuficiente. Studiile privind comportamentul uman (de exemplu Trusell, 1988, citat în Zlate, 2004) arată că oamenii nu se opun de fapt schimbării ci resping ideea de « a fi schimbaţi ». Liderii sunt cei care se îndreaptă într-o direcţie şi sunt capabili să-i convingă pe ceilalţi să-i urmeze, dar acest lucru nu va fi posibil fără sprijinul emoţional şi implică întotdeauna sentimentul asupra proprietăţii schimbării şi integritate. Sintetizând, provocarea conducerii – ceea ce aşteaptă adepţii din partea liderilor lor – este: cinste, competenţă, previziune şi inspiraţie (Kouzes şi Posner, 1987, citat în Bogathy şi Ilin, 2007). Teoriile tradiţionale despre leadership, ale contingenței, deşi îşi păstrează valoarea în conducerea grupurilor, nu furnizează concepte adecvate pentru schimbările care au loc la scară largă; nici teoriile managementului, care descriu sarcinile şi activităţile managerilor, nu reuşesc acest lucru. Tensiunile mediului au stimulat căutarea unor noi teorii despre leadership, căutare ce a condus la un volum în creştere de studii academice serioase şi articole de specialitate accesibile... Interacţiunea lider - subaltern influenţează conducerea prin numărul de membrii coordonaţi, prin specificul echipei, a specializării, prin gradul de coeziune al grupului şi obedienţă etc. În ceea ce priveşte comunicarea şi influenţa, acestea pot afecta conducerea în funcţie de tipul de informaţie transmis, codul şi canalul de comunicare ales, intenţiile şi obiectivele emiţătorului, gradul de sugestibilitate a participanţilor la comunicare. Conducerea poate fi privită şi din perspectiva trebuinţei de autorealizare personală (Bogathy, 2007). Din această cauză conducerea poate fi influenţată de apariţia competiţiei pentru posturi de conducere, pentru obţinerea puterii, apariţia centrilor de putere informală etc. În legătură cu nevoia de autorealizare, procesele aspiraţionale completează imaginea asupra conducerii care urmăreşte realizarea unui obiectiv comun, dar care în acelaşi timp trebuie să ofere atenţie şi idealurilor personale ale fiecărui individ.

Stilul de conducere transformaţional: Leadershipul sau stilul de conducere apare atunci când anumiţi indivizi exercită o influenţă asupra atingerii obiectivelor de către alţii într-un context organizaţional. Un lider eficient exercită influenţa astfel încât atinge obiectivele organizaţionale prin: creşterea productivităţii, inovaţie, satisfacţie, angajarea morală a muncitorilor. Se remarcă ca lider o persoană care are ca preocupare principală îndeplinirea misiunii care i-a fost încredinţată. Este persoana care vorbeşte cel mai mult despre strategia de planificare, organizare, împărţirea muncii. Interesul manifestat pentru fundamentarea ştiinţifică a activităţii manageriale a determinat organizaţia şi experţii la numeroase studii şi analize privitoare la identificarea acelor calităţi ce fac dintr-un manager un lider. De fapt, începutul studiilor consacrate stilurilor de conducere s-a făcut pe coordonatele acestei abordări, pe ideea că diferenţele între performanţele subordonaţilor au drept origine tocmai calităţile liderului.

Stilul de conducere tranzacţional: În ceea ce priveşte acest tip de conducere se remarcă faptul că este fundamentat exclusiv pe ideea tranzacţiilor, a schimburilor de orice tip pentru a obţine productivitate şi performanţă la cote ridicate. Autorul de drept a acestui stil de conducere este Max Weber, care în 1947 (citat în Bogathy şi Ilin, 2004), specifica faptul că acest stil de conducere este specific capitalismului şi benefic de asemenea. Ulterior modelul a fost preluat de Bass şi Avolio în 1981, care ulterior aveau să dezvolte şi să perfecteze binecunoscuta probă Multifactor Leadership Questionnaire (MLQ), ce investiga trei instanţe ale stilului de conducere şi anume:

stilul de conducere transformaţional,
stilul de conducere tranzacţional şi
stilul de conducere laissez-faire (Bass, citat în Bono, 2001).

Liderul care adoptă un asemenea stil de conducere manifestă nevoia frecventă de control şi supervizare a angajaţilor, este cel care coordonează dar şi deleagă sarcini, respectând cu stricteţe termenele şi graficele de realizare a sarcinilor sau proiectelor de desfăşurat, iar în caz contrar administrează celor în cauză sancţiuni. Cu toate acestea acest tip de conducere poate fi foarte eficient şi nu trebuie văzut prin grila extremă a sancţiunii. Liderul în acest caz se adaptează relativ uşor la noile situaţii organizaţionale şi este interesat de proces şi dezvoltare.

Stilul de conducere democratic: Stilul de conducere democratic a fost dezvoltat de Lewin, Lippitt şi White în 1938 (citat în Bogathy şi Ilin, 2004), alături de alte două stiluri de conducere şi anume: stilul de conducere autoritar şi stilul de conducere laissez - faire. Liderul care adoptă acest stil de conducere poate construi rapid un model de flexibilitate şi responsabilitate prin intermediul căruia se pot identifica noi modalităţi de acţiune şi procedură. Acest stil de conducere se pretează cel mai bine în cazul organizaţiilor în care angajaţii cunosc foarte bine procesele organizaţionale şi când nevoia de schimbare este admisă, acceptată ca utilă şi necesară. Acest stil de conducere devine util spre exemplu când se solicită introducerea unor noi proceduri, obiective, strategii în organizaţie pentru a optimiza vechile procese.

Stilul de conducere autoritar: Acest stil de conducere, după cum a fost descris de Lewin, Lippitt, şi White în 1938 (citat în Bogathy şi Ilin, 2004), implică: - metode de lucru care sunt dictate de lider; - limitarea participării angajaţilor la procesele de decizie şi a sferei de activitate; - deciziile sunt luate unilateral de către lider. Literatura de specialitate denumeşte acest stil de conducere, drept stilul de conducere directivă. Din această cauză focalizarea pe atingerea obiectivelor este exclusivă, uneori implicând somaţii, forţă, sancţiuni, manipulare, ameninţări asupra angajaţilor doar pentru atingerea acestor obiective. Acest stil de conducere produce o atmosferă tensionată în mediul de lucru, uneori mediul şi climatul organizaţional devenind în sine nocive pentru angajaţi. În situaţii de criză, de transformări abrupte sau incidente neaşteptate, acest stil se dovedeşte a fi cel mai eficient pentru a rezolva situaţiile limită şi a lua cea mai bună decizie.

Stilul de conducere permisiv (laissez-faire): Alături de cele două stiluri de conducere prezentate anterior, acest ultim stil completează triada conceptuală democratic - autoritar - laissez - faire. Liderul care adoptă acest stil de conducere se ghidează după principiul, « mâinile jos » (hands-off), explicat de neimplicarea în sarcină, în atingerea obiectivelor organizaţiei etc. Acesta direcţionează într-o mică măsură sau deloc angajaţii. Caracteristicile sale ar include:

- Permite angajaţilor libertate deplină în luare a deciziilor privind activitatea prestată;

- Pune la dispoziţie materiale solicitate pentru a atinge obiectivele propuse şi uneori răspunde la întrebările adresate de membrii echipei de lucru.”

47Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 156, 157: „Vorbind pe scurt, binele e din cauza cea una si integrală iar răul din lipsuri multe si parțiale. Dumnezeu cunoaște răul ca bine și la El cauzele relelor sunt puteri binefăcătoare... Cauza celor bune este una. Iar dacă răul este contrar binelui, cauzele răului sunt multe şi anume nu raţiunile şi puterile sunt făcătoare ale relelor, ci neputinţa şi slăbiciunea şi amestecarea nesimetrică a celor neasemănătoare. Relele nu sunt nici nemişcate, nici mereu egale cu sine, ci fără sfârşit şi fără hotar şi pătrunzătoare în altele, care ar fi şi ele fără sfârşit. Dar şi începutul şi sfârşitul (ţinta) tuturor relelor este binele. Căci pentru bine sunt toate, şi cele bune şi cele contrare. De fapt şi pe acestea le facem dorind binele (căci nimeni nu face ceea ce face tinzând spre rău). De aceea răul nici nu are substanţă (ipostas) ci ceva alăturat substanţei (ipostasului) şi se face pentru bine, nu pentru sine. Existenţa răului trebuie cugetată ca accident şi pentru altceva şi nu dintr-un început (principiu) propriu. Când se face ceva, e drept să se socotească bun, pentru că se face pentru bine, dar în realitate nu e drept să socotim bine ceea ce nu e bine cu adevărat. S-a arătat că altceva e ceea ce se aşteaptă (sau se doreşte) şi altceva ceea ce se face. Aşadar răul e contrar scopului, contrar firii, contrar cauzei, contrar principiului (începutului), contrar țintei, contrar normei, contrar voirii, contrar substanţei (ipostasului). Răul e lipsă, insuficienţă, slăbiciune, nesimetrie, greşeală, lipsă de scop, nedeplinătate; e neîntemeiat, necauzat, nedefinit, neroditor, neeficient, neproducător, fără fiinţă, neasemănător, fără sfârşit, întunecat, neregulat; şi însuşi ceea ce nu e nimic nicăieri nicidecum. Cum poate fi peste tot ceva rău, fără amestecarea cu binele? Căci ceea ce e cu totul nepărtaş de bine, nici nu este, nici nu poate fi ceva. Căci dacă binele este şi existent şi voitor şi puternic şi eficient, cum va putea fi ceva contrar binelui, lipsit şi de fiinţă şi de voinţă şi de putere şi de lucrare? Nu toate sunt tuturor şi total aceleaşi, în acelaş fel de rele. Răul demonului este să fie contrar minţii bune; al sufletului, contrar raţiunii; al trupului, contrar naturii. Cum sunt peste tot relele, odată ce există Providenţa? Răul nu există ca rău, nici ca existent nici în cele existente. Şi nimic din cele ce sunt nu este în afara Providenţei. Căci nu este răul existent, neamestecul cu binele. Şi dacă nu e nimic din cele ce sunt care să nu participe la bine, iar răul e lipsa binelui, iar nici una din existenţe nu e lipsită cu totul de bine, în toate cele ce există este Providenţa dumnezeiască şi nimic din cele ce sunt nu e în afara Providenţei. Dar Providenţa se foloseşte potrivit binelui şi de se fac unii răi, spre folosul lor, sau al altora, sau propriu, sau comun şi poartă grijă de fiecare din cele ce sunt potrivite lui. De aceea nu primim judecata deşartă a multora, care spun că noi ne folosim de Providenţă fără să vrem spre a ajunge la virtute. Căci nu e propriu Providenţei să strice firea. De aceea Providenţa care salvează firea fiecăruia, le poartă de grijă celor ce se mişcă de sine ca unora ce se mişcă liberi şi are grijă de toţi şi de fiecare în mod propriu, după cum firea celor providenţiali primeşte bunătățile proniatoare ale proniei întregi şi de tot felul, dăruite fiecăruia pe măsura lui. Deci nu e existent răul, nici nu e în cele ce există. Căci nu e nicăieri răul ca rău. Şi nu e propriu răului a se face prin putere ci prin slăbiciune. Şi demonii, întrucât sunt, sunt din bine şi în bine. Iar răul în ei este din căderea din cele bune care le sunt proprii şi schimbarea lor este slăbiciunea în identitatea şi deprinderea lor, în desăvârşirea de chip îngeresc cuvenită lor. Şi doresc binele, întrucât doresc să existe, să vieţuiască şi să înţeleagă. Şi întrucât nu doresc binele, doresc non-existenţa. Iar aceasta nu e dorinţă, ci abatere de la dorinţa adevărată. Iar de nu greşiţi în cunoştinţa Scripturii vedeţi că ea numeşte răi pe cei ce au slăbit în cunoştinţa şi facerea neuitată a binelui (cf. Rom. 1.18-20) şi pe cei ce cunosc voinţa, dar nu o împlinesc (cf. Luc. 12.47), pe cei ce au auzit, dar au slăbit în credinţă sau în lucrarea binelui (cf. Marc. 4.18-19) şi nu voiesc să înţeleagă a se îmbunătăţi din cauza abaterii sau slăbiciunii voinţei. Căci în general, cum am spus de multe ori, răul este slăbiciune şi neputinţă şi lipsa cunoştinţei sau a cunoştinţei mobile, sau a credinţei, sau a dorinţei, sau a lucrării binelui. Şi dacă ar zice cineva: nu se pedepseşte slăbiciunea, dimpotrivă, se iartă, dacă n-ar exista puterea, cuvântul ar fi drept. Dar dacă din bine vine puterea, care dă, după Scriptură, cele cuvenite în mod simplu tuturor, nu e de laudă abaterea deprinderii de la bunătăţile proprii ce vin din bine şi fuga şi căderea din ea. Dar acestea s-au spus de noi după putere în mod îndestulător în cele Despre dreapta şi dumnezeiasca judecată, sfânta lucrare în care adevărul Scripturii a respins cuvintele sofiştilor care au grăit nedreptate şi minciună împotriva lui Dumnezeu şi cuvinte neînțelepte.”

48Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, MEMORIILE UNUI ISIHAST ISCUSINȚA TRĂIRII ISIHASTE, Ed. Platytera, București, 2006, p. 175: „...Gândirea nu este înaintea conștiinței, ci după ce conștiința a vorbit în sine, și nu vorbirea conștiinței este gândire, ci gândirea este vorbirea vorbirii de conștiință. Gândirea este planul doi de realitate, ce se traduce ca o realitate energetică har, care nu este chip de Dumnezeu, ci informație de chip de Dumnezeu, informație de mișcare de chip de Dumnezeu... Mistica nu este gândire de spirit-transcendent, ci este realitatea însăși eu-conștiință care nu gândește în sine ci are ceva dincolo de gândire, care în afară și pe planul doi apoi se traduce ca gândire. Esența spiritului-duhului nu este gândirea, cum tot se afirmă, ci este eul-conștiința-vorbirea în sine care se mișcă în sine nu ca gândire-rațiuni, ci ca ceva superior și deplin, iar această deplinătate se prelungește în afară ca energie mișcări de gândire., Ibidem, p. 302-303: ...În activitatea mentală este un fel de energizare a sufletului, o întindere a sufletului din realitatea de suflet în realitatea energiilor...Dacă sufletul nu ar fi orb, el nu s-ar amesteca până la uitare de sine în energii, că s-ar vedea și pe sine și ar domina și energiile... Conștiința de suflet este mai tare decât orice informație mentală care trece și rămâne pasivă. De aceea mintea este odihna sufletului și sufletul este odihna minții. Mintea și conștiința de suflet nu sunt niciodată amândouă în activitate, căci una este oprirea celeilalte. Misticii știu bine aceasta, de unde oprirea oricărei activități mentale când se caută conștiința de suflet, iar când se caută o rațiune de minte, se știe că este o ieșire din conștiința integrală, este o coborâre în energetic, unde realitățile sunt bucățele, structuri de informații mentale... Pentru un mistic ce a ajuns la conștiința de suflet, atotputernicia minții nu mai face doi bani, că o singură conștiință de suflet poate domina și chiar anihila o galaxie de minte. Mulți cred că se ajunge la puteri de minte doar prin minte, zeificând mintea până la o forță nelimitată. Este într-adevăr și o magie a forțelor mentale care nouă ni se pare fantastică, dar o forță mentală dominată de o altă forță tot mentală devine contrară. Lumea mentalului sunt forțele în continuă luptă pentru dominare și întâietate. În lumea mentalului nu este nici o clipă liniște și pace, ci o veșnică devorare, forțele mai puternice înghițind pe cele mai slabe și cele slabe pregătind atacul împotriva celor tari. Toate misticile elevate știu că doar prin ieșirea din lumea mentalului se poate găsi izbăvirea din război. Isihasmul este la fel o metodă a opririi minții, dar nu prin stăpânirea prin puteri de minte, ci prin reactivarea sufletului în fața căruia mintea de la sine tace și se liniștește.”

49Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 4.

50Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 374: „Dacă toate cele ce există doresc existenţa, iar existenţa tuturor se află după cauză în Unul cel mai presus de existenţă, urmează că toate cele ce există şi mai ales cele raţionale, dacă se mişcă drept şi cum trebuie, dorind existenţa, doresc pe Unul cel mai presus de existenţă. Deci, mintea care nu se întinde spre Unul cel mai presus de existenţă, nici nu-L doreşte pe El, se foloseşte greşit şi păcătos de mişcare şi cade din vrednicia ei, care stă în cunoaşterea Unului cel mai presus de existenţă şi în unirea atotdumnezeiască şi mai presus de minte cu El, ca şi în iubirea Lui... Existenţa tuturor îşi are originea în Unul cel mai presus de existenţă, în Cel transcendent creaţiunii multiple şi compuse prin firea ei. Pe de altă parte, toate cele ce există doresc să existe mai mult şi etern. Drept urmare, toate îşi caută întărirea existenţei lor şi plusul de existenţă în Cel mai presus de existenţă. Dacă nu o caută acolo, suferă o slăbire a existenţei lor. Cauzele au în chip prisositor frumuseţile celor cauzate. Iar cauza tuturor îndeobşte este Unul cel mai presus de fiinţă. Deci, dacă mintea s-ar alipi de ceva din cele ce sunt în urma Unului mai presus de fiinţă, ca bun, sau ca vrednic de atenţia minţii, şi-ar greşi, fără îndoială, ţinta. Ea ar fi iubitoare de bine, dar nu s-ar mişca spre Unul prim şi propriu şi mai presus de fiinţă, din care sînt toate cele bune prin împărtăşire, ci s-ar mişca, prin nepăsare şi nepricepere, spre cele ce se împărtăşesc de bunătate. Dar mintea care se cercetează cu succes îşi întinde privirea înţelegerii spre Unul cel mai presus de fiinţă, cunoscînd limpede că astfel va dobîndi cu prisosinţă ceea ce doreşte, ajungînd în cauza sa prin acea privire înţelegătoare. Ea va cunoaşte că nimenea nu-i dăruieşte bunătăţile sale, sau oricare altele, decît Unul cel mai presus de fire. Căci, chiar de ar socoti că unele din ele îi vin dintr-o putere a sa, acestea nu obişnuiesc să rămȃnă pururea în mintea iubitoare. Numai Sfîntului Duh I s-a încredinţat să facă aceasta şi să le lucreze cum vrea, şi în cine vrea, fiind Domn al firii stăpȃnitoare şi persoană a Unităţii în trei ipostasuri. Deci, spre Unul cel mai presus de fire trebuie să se întoarcă mintea. Căci la El este nu numai izvorul tuturor bunătăţilor, ci şi împărţirea neîmpiedicată a darurilor.”

51Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 249: „...Cel ce e cauza tuturor, fiind mai presus de toate, nu e nici lipsit de ființă, nici lipsit de viață, nici lipsit de rațiune, nici lipsit de minte, dar nu e nici trup. Nu are nici formă, nici chip, nici calitate sau cantitate sau volum. Nu e nici într-un loc, nici nu se vede, nu poate fi nici atins în mod sensibil. Nici nu se simte, nici nu e sensibil. Nu are nimic neordonat, nici tulburare; nu e supărat nici de patimi materiale. Nu e nici fără putere, nici supus unor slăbiciuni. Nu e nici lipsit de lumină și nu e supus nici schimbării, nici coruperii, nici împărțirii, nici vreunor privațiuni sau curgerii. Nu este și nu are nici altceva din cele sensibile.” ; vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 259: „Ce este ceea ce se lucrează întru mine de Tine, Dumnezeule, Cel ce ești Cauza și Căpetenia a toate? Căci ce aș putea spune, și ce aș putea gândi?...”, Ibidem, p. 191: „Căci cunoscând din lucrările Tale că exiști, pentru că Te-ai numit Tu Însuți Cel ce ești...Cel pe Care nu Te-a văzut nimeni, Dumnezeul Tri-ipostatic, Unică Obârșie fără obârșie.”

52Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, MEMORIILE UNUI ISIHAST ISCUSINȚA TRĂIRII ISIHASTE, Ed. Platytera, București, 2006, p. 263: ... „Dumnezeu este Esența Absolută Dumnezeiască care crează o altă esență de creație pe modelul Esenței Sale, fără să se confunde cu Esența Sa. Dumnezeu este Esența Creatoare a esenței create asemănătoare. Esența de Dumnezeu se înrudește cu esența de creație prin modelul-chipul Esenței Dumnezeiești, de unde posibilitatea de participare reciprocă, fără amestecare, ci în comuniune-împărtășire... Multe mistici adoptă filozofia mistică a devenirii sufletului în corp, ca o evoluție a spiritualului în succesiuni de planuri energetice până la cel de trup fizic, ca apoi să facă drumul întors de spiritualizarea planurilor energetice corp ca revenire la spiritul pur. Scriptura nu admite devenirea-evoluția, ca fiind ceva nedemn de un Creator perfect Dumnezeu Persoană. Dumnezeu nu scoate din Sine suflete-scântei dumnezeiești și apoi le dă impulsuri de evoluție în lumea energetică, ca succesiuni de corpuri până la cel fizic, ca o manifestare de spirit în energetic... Dumnezeu nu se manifestă în creație că ar fi un Dumnezeu incomplet, ci El se transpune deplin în creație ca dăruire de Sine unei lumi create. Creația nu devine la Dumnezeire, creația participă la Dumnezeire. Dacă ar deveni, ar fi manifestare divină și Însuși Dumnezeu ar avea nevoie de manifestare ca să creeze, fapt nedemn de un Dumnezeu Personal. Așa, Dumnezeu creează o creație deplină de la început căreia îi dăruiește conștiință și viață ca să participe la cele dumnezeiești, nu să devină Dumnezeire. Devenirea implică un panteism mascat și o dualizare a realității contrare. De aici părerea daoistă că Dao-Dumnezeu este polarizat Yang pozitiv pur și Yin negativ devenire-manifestare. Asta înseamnă că Absolutul nu este perfect, ci coexistent cu Imperfectul, fapt neadmis de Scriptură. Dumnezeu este deplin în Sine ca Treime și Har energii necreate și pe acest Arhetip creează o creație deplină ca suflet-model de Treime și corp ca model de Har-energii.”

53Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, MEMORIILE UNUI ISIHAST ISCUSINȚA TRĂIRII ISIHASTE, Ed. Platytera, București, 2006, p. 176: „Dumnezeu nu este primul Impuls și Demiurgul Unei Materii Haotice Neant, pe care o Modelează în creație... Aceasta este o viziune slabă față de cea Scripturistică. Dumnezeu nu este în Raport cu neantul pe care îl face Creație și îl umple cu Sine prin Creație... Unii merg și mai departe considerând că Însuși Dumnezeu iese din Neantul Divin, ca o Biruință asupra Golului Primordial... Neantul este o Abstracție a Căderii și a Sinuciderii, nu a Realității. Totalitatea în Sine nu poate avea Alternanța Neantului nici ca Abstracție. Neantul nu există nici ca Închipuire, că în fața Unei realități Totale Absolute este o absurditate. Golul apare după ce Creația cade din Suportul Dumnezeu și se vede limitată de condiția de Creație. După Cădere apare prima dată prima abstracție de Neant-Gol. Nimicul nu este neantul, ci o posibilitate de a fi și altceva față de ceea ce există însă. În afară de Dumnezeu nu mai este Nimic altceva, dar Nimicul nu este ca Realitate în Sine ci ca o Raportare față de Realitatea Totală Dumnezeu.”

54Cuvântul se unește cu creația Sa prin Întrupare și actualizarea acestei uniri se realizează în Euharistie; vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, vol. 3, p. 66: „Hristos este real prezent cu trupul și cu sângele Său jertfit și înviat în Euharistie...”, Ibidem, p. 69: „Unirea intimă a pâinii cu trupul Domnului, ipostaziat în Cuvântul, preface pâinea în trupul Domnului, pentru că aceasta este rațiunea pâinii: să se prefacă în trup.”, Ibidem, p. 70: „Domnul nu preface în Euharistie pâinea și vinul pentru Sine, ci pentru a Se împărtăși oamenilor care cred, adică pentru că sunt oameni care cred și care doresc să se împărtășească de El sub chipul pâinii și al vinului... În această ambianță de unire... ca identificare completă a pâinii și vinului cu trupul și sângele Lui, pentru ca acest trup să se unească sub chipul pâinii și vinului în mod deplin și cu trupul nostru... Trupul euharistic nu e decât trupul personal al lui Hristos, pe cale de hrănire mai departe a trupului Său tainic, deschis acestei hrăniri și doritor de ea... Comunitatea se predă Domnului cu setea de a reduce ceea ce o deosebește de trupul Domnului și de a se umple mai mult de El; iar Domnul Se predă ei, venind în întâmpinarea trebuinței și cererii ei, pentru a o umple mai mult de Sine.”

55Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, Dialog in Absolut, Ed. Platytera, București, 2007, p. 144: „Dumnezeu ca Ființă Necreată are propriile Sale Ființări, ca Treime și Har Energii Necreate. Ființările Ființei Dumnezeiești sunt Treimea și Harul Necreat... Ființările pure de Ființă Dumnezeiască sunt Treimea de Persoane și Energiile Harice Necreate. Ce trece de Acestea sunt ființări ale ființei create... Dumnezeirea este Ființa unică și Ființări pure ca Treime și Har, și aceste Ființări Dumnezeiești sunt apofatice față de ființările de creație.”, Ibidem, p. 146: „Ființa Dumnezeiască în Sine este Treime și Har, ca Ființă și Ființări Absolute pur Dumnezeiești, care nu au nevoie de ființările de creație”.

56Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 359: „Întrebare: - Ce era pe lume mai înainte de a se fi născut lumea? Răspuns: - Dumnezeu, Cel ce a făcut lumea.”, Ibidem, p. 395: „Dumnezeu a făcut dintru început două lumi: vizibilă și invizibilă...”, Ibidem, p. 244: „Căci Unul este Cel ce a făcut toate, Iisus Hristos împreună cu Tatăl Cel fără-de-început și cu Duhul Cel împreună fără de început.”

57Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 5.

58Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, TAINA FILIAȚIEI, Ed. Platytera, București, 2011, p. 138: „La început CUVÂNTUL / Vorbește în SINE / Să Creeze Cerul și Pământul, / Ce în CHIPUL APEI Primordiale sunt, / APA, Curgerea Creată de CUVÂNT. / Cerul și Pământul sunt la început / O întindere de APĂ / Peste care se Odihnește DUHUL SFÂNT.”, Ibidem, p. 141: „La început FIUL-CUVÂNTUL / Creează Chipul Ființei Create, / Creează Chipul MAMEI, / Ce are Dublu Chip, / CHIPUL de CER al TATĂLUI / Și CHIPUL de Pământ al FIULUI. / La început CUVÂNTUL / Creează Cerul și Pământul. / De aici ORIGINILE ARHECHIPALE ale Chipurilor de Creație. / Chipul de Cer Creat / Este Chipul MAMEI Create.”, Ibidem, p. 142: „La început FIUL-CUVÂNTUL / Creează Cerul și Pământul, / Chipul MAMEI Create, / Din care apoi FIUL / Le Creează pe TOATE, / ÎNTRUPÂNDU-SE EL ÎNSUȘI.”, Ibidem, p. 148: „La început a fost CUVÂNTUL / Care a Creat Cerul și Pământul. / Cerul și Pământul erau deodată / În Întinsul netocmit de Apă, / Peste care se Odihnea DUHUL. / Și CUVÂNTUL a Creat LUMINA, / Naștere din DUH și APĂ, / Chip de Viață Creată. / LUMINA în care Cerul și Pământul / Într-o UNIRE sunt, / Chip Întreg de CUVÂNT.”

59Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 67: „Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor care nu s-au curățit încă... Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.”, Ibidem, p. 68: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăvește ca pe unul ce și-a însușit cunoștința și prin plecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun și fără patimă, în aplecarea voii sale, iubește pe toți la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de minte care umblă în întuneric.”

60Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Univers accesat la data 02.12.2014: „Universul reprezintă lumea în totalitatea ei, probabil că nemărginită în timp și spațiu, infinit de variată în ceea ce privește formele pe care le iau materia, energia și informația în procesul dezvoltării lor perpetue. Nu există o definiție universal acceptată a termenului „materie”. Cel mai des se înțelege prin asta însă partea masivă a universului. În modelul standard al fizicii de particule, materia este alcătuită din particule elementare, obiecte punctiforme având diverse proprietăți. Din aceste proprietăți face parte și masa particulei, o măsură a inerției, dar și a influenței forței gravitaționale asupra particulei respective. Orice obiect care are masă și ocupă spațiu poate fi considerat deci material. În teoria relativității, masa este echivalată cu energia, ceea ce motivează extinderea definiției materiei pentru a include și unele fenomene pur energetice, cum ar fi de exemplu câmpurile de forțe. Fizica de particule cuantifică acest aspect împărțind particulele elementare în două categorii: cele care alcătuiesc materia „de zi cu zi”, care constă în mare parte din atomi, numite fermioni, și așa numiții bosoni, particule elementare responsabile pentru acțiunea forțelor. După această definiție, numai materia fermionică este considerată materie.

Antimateria este la rândul ei o formă a materiei. În domeniul cosmologiei și astrofizicii se constată o discrepanță între comportamentul observat al unor structuri masive (de pildă galaxiile) și predicțiile teoretice. Soluția propusă este postularea unui nou tip de materie „întunecată”, care alcătuiește o mare parte din materia din univers, dar care nu poate fi observată direct întrucât nu reflectă radiația electromagnetică (lumină).”

61Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, MEMORIILE UNUI ISIHAST ISCUSINȚA TRĂIRII ISIHASTE, Ed. Platytera, București, 2006, p. 51: Taina Mișcării. După căderea creației se confundă mișcarea cu manifestarea lumii imperfecte. Dar creația perfectă și ne-căzută avea totuși mișcare, mișcări de permanențe, de întrepătrundere, nu de amestec și de fărâmițare. Mișcarea creației perfecte, așa cum a ieșit din mâna lui Dumnezeu, este pe Modelul Arhetipal al mișcărilor Treimii Dumnezeiești. Transcendentul creștin este Treime, nu singularitate Sine-Spirit și așa este posibilă o mișcare transcendentală a însuși Transcendentului. Dumnezeu Tatăl, Totalitatea deplină, Perfectul Absolut se mișcă în două moduri deodată, ca purcedere ieșire în și din Sf. Duh și ca naștere în și prin Fiul. Acestea sunt Arhetipurile tuturor mișcărilor. Mișcarea de tip transcendental nu este un consum nefiind energie, ci în amplificare dublă ca purcedere ieșire în mișcare și ca naștere transpunere în mișcare. Ca Transcendent Creștin Treime nu există sensul de nemișcare. Nemișcarea înseamnă singularitate sau moarte. Moartea este nemișcare și inexistență, sensuri care nu au realitate în sine după logica creștină... Chipul Tatălui Dumnezeu este Odihnă din care iese-purcede Sf. Duh Mișcarea în Sine și care totodată naște ca transpunere în Fiul-Repaos. Apoi Repaosul se întoarce prin Mișcarea Sf. Duh în Originea și Baza Tatăl Odihna, Totalitatea. Așa această Trinitate Transcendentală este „Perpetuum Mobil” al realității absolute. Mișcarea în Trinitate nu este rupere-consum de Sine ci purcedere-ieșire și naștere-transpunere de Sine, ca dublă permanentizare de Sine, ca amplificare de Sine... Mișcarea ca origine este vorbirea de Sine și dincolo de Sine. Limbajul și Mișcarea au originea în vorbirea transcendentală. Viul-Odihna este Pacea Transcendentală, Dumnezeu Tatăl. Viața Mișcarea este Liniștea transcendentală, Sf. Duh.; Ibidem, p. 81: „Absolutul Infinit este Cuprins de Dumnezeul cel Definit-Treime, ca Transcendent al însuși Absolutului Infinit, peste Absolut și Infinit. Cuprinderea este Mișcarea Nemișcării Infinite, peste Nemișcare și Însăși Esența Nemișcării. Infinitul și Nemișcarea în fond nu există, ci sunt Deschiderile Mișcării și Cuprinderii Absolute. Astfel, Dumnezeirea este Treimea Absolută, ca Infinită Deschidere a Cuprinderii Tatălui Dumnezeu, căci tot ce trece de Treime se Cuprinde de Tatăl, din care iese Treimea și așa Treimea rămâne Permanentă Cuprindere a Necuprinsei Treimi-Deschidere de Tatăl Cuprinderea Absolută. Multiplul lui Unul este Treimea și tot ce trece peste Treime se înțelege în Unul din care a ieșit Treimea.”

62Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, vol. 1, p. 26: „...Dumnezeu vorbește și lucrează continuu prin lucrurile create și cârmuite, prin crearea de împrejurări mereu noi, prin care cheamă pe fiecare om la împlinirea datoriilor sale față de El și de semenii săi și răspunde la apelul omului în fiecare clipă. Lucrurile și împrejurările acestea sunt tot atâtea gânduri (rațiuni) manifestate ale lui Dumnezeu, deci tot atâtea cuvinte plasticizate. Dar Dumnezeu vorbește ființei noastre mai ales prin gândurile ce le naște în conștiința noastră... Revelația naturală se îndeplinește obiectiv în tot timpul și locul; ea se adresează fiecăruia. Ea ajută pe cei care o recunosc în lumina Revelației supranaturale, împreună cu învățătura Revelației supranaturale, și cu lucrarea ei, ca să înainteze spre viața eternă... Revelația supranaturală precizează ținta revelației naturale și modalitățile de realizare a ei. Creștinii văd la lumina Revelației supranaturale cum Dumnezeu conduce, și prin lucruri, prin împrejurări, prin întâmplările bune și rele din viața lor, prin glasul conștiinței sau prin ideile lor, la tot mai multă comuniune cu El. Dar cunosc că această comuniune se realizează deplin în Hristos care a coborât real la noi... prin Revelația supranaturală Dumnezeu face să se ivească în conștiința celui credincios într-un fel direct cuvinte de ale Sale, sau cuvinte care pun în evidență persoană Lui, nu lucrând prin natură, ci printr-o vorbire și acțiune care fac mai clară prezența Persoanei Lui în conducerea acestuia spre unirea cu Ea ca ținta lui finală.”

63Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 186: „Multa vorbire este catedra slavei deșarte, prin care aceasta se arată pe sine și se face cunoscută. Multa vorbire este semnul neștiinței, ușa clevetirii, călăuza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea străpungerii, născătoarea trândăviei sau pricinuitoarea ei, înainte mergătoarea somnului, împrăștierea minții adunate în sine, pierzătoarea pazei de sine, răcitoarea căldurii, întunecarea rugăciunii. Tăcerea întru cunoștință este maica rugăciunii, izbăvirea din robie, păzirea focului, supraveghetoarea gândurilor, strajă în fața vrăjmașilor, închisoarea plânsului, prietena lacrimilor... Iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, vorbind cu El fără să știe cum, e luminat de Dumnezeu.”

64Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 6.

65Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, TAINA FILIAȚIEI, Ed. Platytera, București, 2011, p. 149: „Cine vede CHIPUL LUMINII / Vede CHIPUL DUMNEZEIRII, / Vede CUVÂNTUL în Creație coborât, / Vede pe FIUL DUMNEZEIESC ÎNTRUPAT, / Vede Chipul de Cer Creat, / Vede și Chipul de Pământ, / Vede deodată Ființa Creată, / Vede pe MAICA DOMNULUI PREACURATĂ. / În Chipul LUMINII Creația își Recunoaște / Obârșia și începutul, / CUVÂNTUL și LUMINA ce o naște. De aici, consemnarea mistică a Chipului LUMINII Create ca Chipul TEMPLULUI-BISERICII-COSMICE, în care LITURGHISEŞTE MARELE PREOT FIUL-LOGOSUL DUMNEZEIESC... În LUMINA Primordială / EL, CUVÂNTUL CREATOR, Se coboară, / COPIL în Brațele LUMINII, / DUMNEZEU și Creație ÎMPREUNĂ, / CUVÂNTUL a Făcut LUMINA.”, Ibidem, p. 227: „Bucură-Te, Taina Zidirii, / UȘA Deschisă de Însuși DUMNEZEU / „Peste marginile” FIRII. / Bucură-Te, Începutul / Din FIUL CREATOR Purces, / Chipul LUMINII Primare / Ce va Zămisli pe Soare, / Ce din Apă Răsare / Și prin DUHUL SFÂNT. / Bucură-Te, ICOANĂ, / INIMĂ în Rugăciune, / Feciorelnică de-a pururi, / Chipul MAICII DOMNULUI!”

66Vezi http://www.crestinortodox.ro/slujbe-randuieli/prohodul-maicii-domnului-72906.html accesat la data 03.12.2014, Prohodul Maicii Domnului: „ În mormânt Viață / Ai fost pus, Hristoase, / Și-a vieții Maica-acum intră în mormânt / Și se mută la viața cea de sus. / Tu născând Viața, / Pe a tot-Dumnezeu / Și viață, Prea Curată schimbând-o / La viața cea de sus te-ai și mutat.”

67Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, TAINA FILIAȚIEI, Ed. Platytera, București, 2011, p. 226: „În Cer și pe Pământ / Este un CHIP de TAINĂ, / Cel care UNEȘTE CHIPUL Nevăzut / Cu Chipul de Făptură / Ce „peste măsură” / Le îmbracă pe amândouă / Și le „face TRUP”, / SUPRACHIPUL de ICOANĂ / Căruia și noi ne Închinăm, / Bucură-Te, ICOANĂ, / INIMĂ în Rugăciune, / Feciorelnică de-a pururi, / Chipul MAICII DOMNULUI! / NEVĂZUTUL Vine să se ARATE / Și în ce zugrăvire se poate? / NECUPRINSUL nu încape / Într-o Formă... / Iată CHIPUL de ICOANĂ / În care „hotarul” se sfarmă / Și pe Aripi de Lumină / Se anină, / Punte peste netrecutul abis... / DUMNEZEU în ale Lumii Brațe / Făcut și PRUNC de Creație.”, Ibidem, p. 228: „LUMINA FECIOARA-MAMĂ / Are în Sine pe FIUL DUMNEZEIESC, / Deodată Cer și Pământesc, / Într-un PREASFÂNT NUME / MARE cât o Lume, / CHIPUL Lui DUMNEZEU / Cuprins și Într-un „Chip de micime”; / CHIPUL de ICOANĂ, / De Îngenunchere și Rugăciune. / Bucură-Te, Primul GLAS din DUMNEZEU, / Prima ȘOAPTĂ a FIULUI Său, / Din care Se Naște / Încă un Nume Sfânt / „ ICOANĂ de Pământ”. / Bucură-Te MAMĂ / DUMNEZEIESC CUVÂNT / Ce Se „Face Lume”, / Bucură-Te, ICOANĂ, / INIMĂ în Rugăciune, / Feciorelnică de-a pururi, / Chipul MAICII DOMNULUI.”

68Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, NEVOINȚELE ISIHASTE URCUȘUL ISIHAST, Ed. Platytera, București, 2007, p. 198: „Creația Începe cu Logosul-Fiul Lui Dumnezeu / Ce-și Creează propria Mamă care Îl va Renaște, Care mai mult Îl va Face totodată și Dumnezeu și Creație. / Așa Creația începe cu Maica Domnului, / Ea este Prima Creație, Lumina, / Lumina de Creație ce Traduce Lumina Necreată de Dumnezeu. / Chipul de Mamă este Traducerea Chipului de Tatăl Dumnezeu în Creație / Chipul de Lumină este Chipul Transcendental de Dumnezeu / Și Cele Două Lumini se Întâlnesc în Chipul de Mamă... Arhetipul Maicii Domnului este Arhetipul Întregii Creații, / Atât a Îngerilor, cât și a Naturii, cât și a Omului. / De unde Maica Domnului este Arhetipul Ființei în Sine de Creație. / Maica Domnului este Arhetipul Luminii Primordiale, / Lumina ce Traduce Lumina Creatoare Dumnezeiască în Creație, / De unde Maica Domnului este Maica Întregii Creații.”

69Vezi ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, Dialog in Absolut, Ed. Platytera, București, 2007, p. 158: „Ce sunt ființările, atunci? Ființările sunt Energiile Harice. Treimea este Fiinţialitate și Energiile sunt funcțiuni de Mișcare de Ființialitate. Harul este astfel Inteligența Treimii, Rațiunile Necreate, Acele Idei în Sine despre care vorbește și filozofia... Inteligența-Harul, Sofia Divină, este Intermediarul dintre Ființa-Treime în Sine și ființările-manifestările de Afară. Teologic, prin Har se face legătură cu Ființa în Sine. Ca Limbaj pur Mistic Creștin pe baza Revelației, Ființa în Sine este Treimea Dumnezeiască și Energiile Mișcării de Treime sunt Energiile-ființările Ființei în Sine. Treimea nu este ființări, ci este Ființialitatea Însăși... Dumnezeu în Sine: Ființa-Triființialitatea-Treimea, Dumnezeirea, - Energiile Necreate-Harul, Ființările pur Dumnezeiești, Divinitatea.”

70Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 7.

71Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, vol. 3, p. 260: „Fără să dispară material, lumea va fi atât de scăldată în spiritualitate, încât nu spiritul va fi văzut prin materie, ci materia prin spirit, cum zice undeva Sf. Grigorie Palama. Subiectele se vor experia reciproc în mod nemijlocit, pline de o spiritualitate care copleșește materia, așa cum se experiază doi oameni într-o desăvârșită comuniune, privindu-se ochi în ochi și uitând de existența realității materiale. Aceasta va face ca subiectele să nu-și mai fie exterioare, ci reciproc interioare. În fond însăși materia lucrurilor și trupurilor în forma lor actuală e lumină. Lumina lor materială va fi penetrată și copleșită atunci de lumina imaterială, necreată, făcând ca separările individuale să fie copleșite și să-și piardă ascuțimea. Sf. Simeon Noul Teolog zice: Toată zidirea, cum am spus în multe părți, împreună cu paradisul, după ce se va înnoi, și va deveni întreagă duhovnicească, va deveni o locuință nematerială, nestricăcioasă, neschimbabilă, veșnică și înțelegătoare. Și cerul va fi neasemănat mai strălucitor și mai luminos decât cel ce se vede acum, ca un altul nou. Și pământul va primi o frumusețe negrăită și nouă și un chip neveștejit de verdeață. Sau va fi îmbrăcat cu flori luminoase și foarte variate și duhovnicești în care, cum zice cuvântul dumnezeiesc, locuiește dreptatea... acea lume: imaterială, spirituală și suprasensibilă... pământ cu totul spiritual și nematerial, pentru că având acum corpuri necorporale și devenite mai presus de simțuri și fiind cei circumscriși necircumscriși în cele necircumscrise, vor avea o locuință potrivită cu slava lor... gradație de materialitate, de corporalitate și de sensibilitate... Materia transfigurată, în starea de înviere, tot materie rămâne.”

72Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 201: „Unul este Dumnezeu, pentru că una este dumnezeirea: Unitate fără de început, simplă, mai presus de ființă, fără părți și neîmpărțită. Una și aceeași este Unitate și Treime; aceeași, întreagă Unitate, și aceeași, întreagă Treime; aceeași, întreagă Unitate după ființă, și aceeași, întreagă Treime după ipostasuri. Căci dumnezeirea e Tată, Fiu și Duh Sfânt, și dumnezeirea este în Tatăl, Fiul și Sf. Duh. Aceeași e întreagă în întreg Tatăl; și Tatăl e întreg în aceeași întreagă. Și aceeași e întreagă în întreg Fiul; și Fiul e întreg în aceeași întreagă. Și aceeași e întreagă în întreg Duhul Sfânt; și Duhul Sfânt e întreg în aceeași întreagă. Întreagă e Tată și în Tatăl întreg; și întreg Tatăl e în ea întreagă, și întreg Tatăl e ea întreagă. Și aceeași întreagă e întreg Fiul; și aceeași întreagă în întreg Fiul; și întreg Fiul este ea întreagă și în ea întreagă. Și aceeași întreagă este întreg Duhul Sfânt și în întreg Duhul; și întreg Duhul Sfânt este ea întreagă, și întreg Duhul Sfânt este în aceeași întreagă. Căci nu este dumnezeirea numai în parte în Tatăl, sau Tatăl numai în parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai în parte în Fiul, sau Fiul numai în parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai în parte în Duhul Sfânt, sau Duhul Sfânt numai în parte Dumnezeu. Căci nu se împarte dumnezeirea, nici nu este Dumnezeu nedesăvârșit Tatăl sau Fiul sau Duhul Sfânt. Ci întreagă este aceeași, desăvârșită, în chip desăvârșit, în Tatăl cel desăvârșit; și întreagă aceeași, desăvârșită, în chip desăvârșit, în Fiul cel desăvârșit;... De aceea, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt un Dumnezeu. Căci una și aceeași este ființa, puterea și lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, nefiind și neînţelegându-se niciunul fără celălalt.”

73Vezi Dimitrios G. Tsamis, PATERICUL SINAITIC, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 191: „Spunea unul din părinți că lângă râu, aproape de satul unde fericitul Siluan petrecuse în Palestina, a rămas un frate care se prefăcea că este nebun. Când l-a întâlnit un frate, îndată a râs și din această cauză l-a lăsat și a plecat. S-a întâmplat ca trei din părinți să vină la avva Siluan și, după ce au făcut rugăciune, l-au rugat să trimită pe cineva cu ei, ca să vadă pe frați în chiliile lor. Și-i zic bătrânului: Fă bine și dă poruncă fratelui ca să ne ducă la toți. Dar bătrânul i-a zis fratelui cu privire la ei: Du-i pe ei la toți părinții, zicând: Vezi să nu-i duci la cel nebun, ca să nu se scandalizeze. Străbătând ei chiliile fraților au zis către cel care-i conducea: Fă dragoste și ne du la toți. Și le-a zis lor: Bine, însă nu i-a dus la chilia nebunului, după cuvântul bătrânului. Iar când s-au întors la bătrân, acesta i-a întrebat: I-ați văzut pe toți? Iar ei au zis: Da, și îți mulțumim, dar un lucru ne mâhnește, că nu ne-am dus la toți. Și zice bătrânul celui care i-a condus pe ei: Nu ți-am spus să îi duci la toți? Și i-a zis fratele bătrânului: Așa am făcut, părinte. Ieșind dar, părinții, au zis iarăși bătrânului: Cu adevărat mulțumim că i-am văzut pe toți, dar numai aceasta ne mâhnește, că nu i-am văzut pe toți. Atunci a zis îndeosebi fratele către bătrân: La fratele nebun nu i-am dus. Deci, cum au plecat părinții, gândindu-se în sine bătrânul la cele petrecute, s-a dus la acel frate care se prefăcea nebun. Și, fără să bată la ușă, ci deschizând ușor zăvorul, l-a surprins pe frate și l-a găsit șezând la lucru cu două coșuri, unul în dreapta lui și altul în stânga. Cum l-a văzut pe bătrân, după obicei, a început să râdă. Îi zice lui bătrânul: Lasă asta acum și spune-mi care este lucrul tău? Acesta a râs iarăși. Îi zice atunci avva Siluan: Știi că nu ies din chilia mea decât numai Sâmbăta și Duminica, dar acum am venit în mijlocul săptămânii, pentru că Dumnezeu m-a trimis la tine. Temându-se, deci, acela a făcut metanie bătrânului și-i zice: Iartă-mă, părinte, că de dimineață șed având pietricelele acestea înaintea mea. Și dacă îmi vine un gând bun, arunc o piatră în coșul drept, iar dacă îmi vine un gând rău, arunc o piatră în coșul stâng. Seara deci număr pietricelele. Și dacă găsesc mai multe în cel din dreapta, mănânc; iar dacă găsesc mai multe în cel din stânga, nu mănânc. Și a doua zi iarăși, dacă îmi vine un gând rău, îmi zic: vezi ce faci, că iarăși nu mănânci. Auzind acestea avva Siluan s-a minunat și a zis: Într-adevăr, părinții care au venit la mine erau sfinții îngeri, care voiau să facă cunoscută virtutea fratelui, pentru că venirea lor mi-a făcut multă bucurie și veselie duhovnicească.”

74Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Cateheze Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 190: „Intrând deci unde aveam obiceiul să mă rog și începând « Sfinte, Dumnezeule », aducându-mi aminte de cuvintele Sfântului, am fost mișcat până într-atât spre lacrimi și spre dor dumnezeiesc, încât nu pot să înfățișez prin cuvânt bucuria și plăcerea ce mi s-au făcut atunci. Căci de îndată căzând cu fața la pământ, iată că o lumină multă a strălucit spiritual... peste mine luându-mi la ea mintea întreagă împreună cu sufletul, astfel încât, neașteptatul minunii m-a umplut de uimire și am ajuns ca într-o ieșire din mine însumi [în extaz]. Dar nu numai aceasta, ci am uitat și locul în care stăteam și cine eram și unde, strigând numai « Doamne miluiește! », precum m-am cunoscut zicând când mi-am venit în simțire, dar, părinte, cine era cel ce grăia sau punea în mișcare limba mea, nu știu - zicea el - Dumnezeu știe. Căci fie în trup, fie în afară de trup vorbeam cu lumina aceea, lucru pe care îl știe lumina aceea care a risipit toată ceața din sufletul meu și tot cugetul pământesc, care a depărtat de la mine toată materia groasă și povara sufletului pe care o aduseseră în madularele mele lâncezeala și ațipeala. Căci, minune înfricoșătoare!, într-atât a încordat și a învigorat relaxarea articulațiilor și mușchilor produsă de multa mea osteneală, încât mi se părea că am dezbrăcat veșmântul stricăciunii; dar nu numai aceasta, ci o bucurie multă, o simțire spirituală și o dulceață mai presus decât gustul tuturor celor văzute s-au revărsat de îndată în chip negrăit în sufletul meu, și mi s-a dăruit în chip uimitor, și am cunoscut o libertate și o uitare de toate gândurile vieții din lume, precum și însuși modul ieșirii din viața aceasta. Fiindcă toate simțirile minții și ale sufletului s-au alipit numai de acea negrăită bucurie a luminii.”; vezi și Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, ASCETICĂ ȘI MISTICĂ ORTODOXĂ, Ed. DEISIS, Alba Iulia, 1993, vol. 2, p. 197: „Omul devine tot mai asemenea cu Dumnezeu, fără să se identifice cu El. Omul va înainta în veci în asemănarea cu Dumnezeu, în unirea tot mai deplină cu El, dar niciodată nu va ajunge până la identificarea cu El; va putea reflecta tot mai mult pe Dumnezeu, dar nu va deveni ceea ce e Dumnezeu.”, Ibidem, p. 196: „...atunci când Dumnezeu Se face vizibil sfinților în lumină, încetează orice putere de cunoaștere, Dumnezeu unindu-Se cu ei ca cu niște dumnezei.”, Ibidem, p. 200: „Desigur, privită în sine, natură umană nu se face una cu dumnezeirea, după ființă. Dar, împreună cu dumnezeirea, se preface și ea în dumnezeire, nu mai rămâne în granițele și atributele ei.”.

75Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe și monahul Valerian Dragoș Pâslaru, Acatistier Sfinții Români, Ed. Platytera, București, 2013, p. 257: ...lumina iubirii de Dumnezeu este taina prefacerii firii omenești, ce primește Duhul Preasfânt și în chipul lui Hristos se unește...

76Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Isihasm, Dialog in Absolut, Ed. Platytera, București, 2007, p. 168: „Sufletul-Ființa noastră în Sine, Psihicul în Sine: Conștiință-(Ființă-Duh)-Spirit; Acest Dublu Suflet este Îndumnezeirea normală spre care noi trebuie să urcăm. Datorită păcatului, acest Dublu Supra-Conștient se face dublu Sufletesc inconștient-subconștient, ca adaos al căderii Creației. Și așa, Sufletul nostru după cădere are o configurație anormală. Se întunecă, se învăluiește Ochiul Logos și Haric din adâncul Sufletului și Dublul Supra-Conștient al Sufletului se face un dublu Sufletesc pătimaș. De aici, consemnarea Filocalică de Suflet ca Minte, Poftă, Iuțime... Aceste zone de poftă și iuțime, de neconștiință, sunt adaosurile-anormalizarile căderii Creației din Starea Perfectă de Rai.”

77Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 353: „Unul este cu adevărat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fără de început, fără de sfârșit, nehotărnicit și, de aceea nemărginit. Iar acesta e Dumnezeu. Numai privind spre Acela, prin împărtășirea de Duhul de viață făcător, mintea își primește și ea, zi de zi, creșterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea și în starea ei de îndumnezeire. Căci se știe sigur, că în afară de Unul și de privirea în Duh spre El nu se poate avea o minte tot mai bună. Aceasta, pentru că mintea s-a împrăștiat slăbită de lumea mult împărțită și de patimi, și are nevoie de o putere mai presus de lume și de privirea spre Unul mai presus de fire, pentru ca, răpită fiind din cele împărțite, să iasă afară din patimi și din dezbinare și să dobândească chipul dumnezeiesc.”

78Vezi http://ziarullumina.ro/evanghelia-de-duminica/crucea-si-lepadarea-de-sine accesat la data 04.12.2014: „Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la litera P şi citim în capitolul « Pentru Avva Pafnutie »: « A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: în toate zilele vieţii bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânşii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) şi tot cugetul îl spuneam lor şi nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te... ».

Încercând să înţelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-ajutor. Căci « a nu te număra pre tine înseamnă a te smeri, a te aşeza la urma celorlalţi, a-l socoti pe aproapele cu un pas înaintea ta ».

Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicaţiile binecunoscute: lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. Bineînţeles că toate aceste explicaţii îşi au valabilitatea lor. Dar parcă sună prea vag, prea general, poate şi pentru faptul că sunt prea des invocate. Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pre tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Altfel spus: nu fi mândru, egoist şi lacom. Fii smerit! Aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: « Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima! » (Matei 11, 29).

Aşadar, smerenia ar fi un prim înţeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despre care s-au scris mii de pagini! Este virtutea lăudată atât de Sfinţii Părinţi, cât şi de toţi slujitorii şi bunii creştini ai Bisericii, deopotrivă cu toţi înţelepţii. Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul profesor-teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: « Omul smerit este într-adevăr modest şi sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute, de om duhovnicesc » (Meditaţii Teologice, 198). Frumos, dar greu de împlinit cuvânt!”

79Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 8.

80Vezi Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice vol 1, Editura Sofia, București, 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim http://mantuire.50webs.com/ib_iubire_aproapele.html accesat la data 03.12.2014: „Dă cinstire aproapelui, fără să iei seama la vârstă, fără să faci nici o deosebire între bărbat și femeie, fără să te uiți la rangul lumesc și iubirea sfântă va începe, treptat, să se facă arătată în inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt carnea și sângele, nu înrâurirea simțurilor, ci Dumnezeu. Cei lipsiți de slava numelui de creștin nu sunt lipsiți de cealaltă slavă, pe care au primit-o atunci când au fost zidiți: ei sunt chipul lui Dumnezeu. Dacă chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afară, în văpaia cea cumplită a iadului, și acolo sunt dator să-i cinstesc. Ce treabă am eu cu văpaia, cu iadul! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecății lui Dumnezeu: treaba mea este să păzesc cinstirea față de chipul lui Dumnezeu, și prin aceasta să mă păzesc pe mine însumi de iad. Dă cinstire și orbului, și leprosului, și pruncului de țâță, și răufăcătorului, și păgânului, cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputințele și neajunsurile lor! Ia seama la tine, ca să nu sufere vreun neajuns iubirea ta. Fiind creștin, să dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povățuirea noastră și încă va mai spune atunci când ni se va hotărî soarta pentru veşnicie: « Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut » (Mat. 25.40). Atunci când ai de-a face cu aproapele, să ai în minte acest cuvânt evanghelic și te vei face prieten de taină al iubirii de aproapele. Prietenul de taină al iubirii de aproapele intră prin ea în iubirea de Dumnezeu. Dar de socoți că-L iubești pe Dumnezeu, iar în inima ta trăiești un simțământ de neplăcere fie și față de un singur om, să știi că te afli într-o veșnică amăgire de sine. De zice cineva, grăiește Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Această poruncă avem de la El, că cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său (1In. 4.20-21). A arăta iubire duhovnicească față de aproapele e semnul înnoirii sufletului prin Sfântul Duh. Noi știm că am trecut de la moarte la viață, grăiește iarăși Cuvântătorul de Dumnezeu, fiindcă iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte (1In. 3.14). Desăvârșirea creștină stă în desăvârșita iubire de aproapele. Desăvârșita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaște desăvârșire, întru care nu e sfârșit sporirii.”

81Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 440: „Smerenia cea dintâi stă în a socoti cineva pe fratele său mai înțelept decât pe sine și întrecându-l pe el în toate și, simplu grăind, așa cum a zis sfântul acela, în a se socoti pe sine mai prejos decât toți. Iar a doua smerenie stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile. Aceasta este smerenia desăvârșită a sfinților. Aceasta se naște în chip firesc în suflet prin lucrarea poruncilor. Căci precum când pomii poartă rod mult rodul încovoaie ramurile, și le trage în jos, iar cel ce nu poartă rod se înalță și stă drept - dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urcă în sus nu poartă rod, iar de ia cineva pietre și le atârnă de ramuri și le trage în jos acestea fac rod - așa este și cu sufletul: când se smerește aduce rod și cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smerește mai mult. Astfel sfinții, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se văd pe ei mai păcătoși.”

82Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 90: „Cum privind slava lui Dumnezeu s-a aflat sub lucrarea Duhului Sfânt; și că Dumnezeirea e în același timp înăuntrul și în afara a toate, și sesizabilă și insesizabilă pentru cei vrednici; că noi suntem casa lui David și că, deși devine multe mădulare, Hristos Dumnezeul nostru este Unul și Același și rămâne neîmpărțit...”, Ibidem, p. 144: „O, Treime, Creatoare a toate, o, Dumnezeul meu, Singur pentru cel singur, de necircumscris prin fire, de necuprins prin slavă, de netâlcuit prin fapte, neschimbabil prin ființă! O, viață a toate, Dumnezeule, o, Cel ce ești mai presus decât toate, o, Început al Cuvântului fără-de-început, o, Cel ce ești mai-presus-de-fără-de-început, Dumnezeul meu, Care n-ai devenit nicicând, ci ești neavând început!... Când am creat nu M-am mutat schimbându-Mi locul, nici nu M-am unit cu cele create, iar fiind cu neputință de circumscris, unde vei spune că sunt?”, Ibidem, p. 232: „Să ne grăbim deci, fraților, să ne grăbim înainte de sfârșit să ne alipim de Dumnezeu, Făcătorul a toate, Care S-a pogorât pe pământ pentru noi, ticăloșii, Care a plecat cerurile și S-a ascuns de îngeri, S-a sălășluit în pântecul Sfintei Fecioare, S-a întrupat din ea fără schimbare în chip negrăit și a ieșit pentru mântuirea tuturor.”

83Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 77: „L-am găsit întreg ca pe un foc arzând cu adevărat în mijlocul inimii mele pe Acela pe Care L-am văzut de departe, pe Care Ștefan L-a văzut când i s-au deschis cerurile... și Pavel văzându-L mai apoi a orbit... Înlemnit deci de minune și tremurând mult, mi-am ieșit din mine însumi, cu totul destrămat, cu totul nedumerit, și, nesuportând nesuportarea slavei, m-am întors de la ea și am fugit în noaptea simțirilor de aici; și, adăpostindu-mă sub gânduri, m-am ascuns în ele ca și cum aș fi intrat într-un mormânt și, punând peste mine în loc de piatră acest trup foarte împovărător, mi se părea că m-am adăpostit și m-am ascuns de Cel ce este de față pretutindenea și Care m-a înviat odinioară când zăceam mort și îngropat... am preferat să întru pe furiș și să rămân în mormânt și să locuiesc împreună cu morții...”; vezi Pelerinul rus, http://prieteniisfmunteathos.wordpress.com/2007/12/28/pelerinul-rus/ accesat la data 03.12.2014: „Mai întâi de toate m-am apucat să caut locul inimii, după învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog. Închizând ochii, mă uitam cu mintea, adică cu închipuirea, în inimă, voind să-mi înfăţişez cum se află ea în partea stângă a pieptului şi ascultam bătăile ei cu luare-aminte. Făceam aceasta timp de o jumătate de oră, de câteva ori pe zi. La început nu observam nimic, în afară de întuneric. Apoi, nu mult după aceasta, a început să mi se înfăţişeze inima, să mi se arate mişcările din ea. Mai departe, am început să introduc şi să scot rugăciunea lui Iisus, o dată cu răsuflarea, în inimă, după învăţătura Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie, adică, trăgând în mine aerul cu privirea minţii în inimă, ziceam « Doamne Iisuse Hristoase », iar slobozind aerul ziceam « miluieşte-mă ». Cu cât înaintam, cu atât repetam mai des, ajungând să petrec în această îndeletnicire aproape o zi întreagă. Când mă apăsa vreo greutate, lenea sau îndoiala, începeam să citesc imediat Filocalia în locurile despre lucrarea inimii şi din nou apăreau bucuria şi osârdia de a spune rugăciunea. Peste vreo trei săptămâni, am început să simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi o bucurie şi o mare linişte. Aceasta mă îndemna să lucrez cu stăruinţă, din ce în ce mai mult, rugăciunea, aşa încât toate gândurile erau ocupate cu ea. Simţeam o mare bucurie, în acest timp am început să am anumite stări sufleteşti, care din vreme în vreme îmi veneau în inimă şi în minte. Se întâmpla uneori că simţeam în inimă ceva care parcă fierbea şi care mă desfăta; găseam în aceasta atâta uşurinţă, libertate şi mângâiere, încât mă schimbam cu totul şi cădeam în extaz. Simţeam o dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos şi pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoştinţă faţă de Domnul, Care m-a miluit pe mine, un păcătos. Alteori, judecata mea cea slabă de mai înainte mi se lumina atât de bine, încât înţelegeam uşor şi cugetam cu uşurinţă cele ce mai înainte nici nu le puteam gândi măcar. Uneori căldura dulce din inimă mi se revărsa în toate mădularele şi simţeam cu adâncă smerenie înăuntrul meu prezenţa lui Dumnezeu. Alteori simţeam înăuntrul meu cea mai mare bucurie, care venea din chemarea numelui lui Iisus Hristos şi înţelegeam cele spuse de El: « împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru » (Le. 17, 21). Trăind astfel de mângâieri desfătătoare, am observat că urmările rugăciunii inimii se descoperă în trei chipuri: în duh, în simţuri şi în minte. În duh, de pildă, dulceaţa dragostei lui Dumnezeu, liniştea lăuntrică, răpirea minţii, curăţenia gândurilor, desfătătoarea aducere-aminte de Dumnezeu. În simţuri, o plăcută încălzire a inimii, umplerea tuturor mădularelor de o dulce căldură plină de bucurie în inimă, o uşurinţă şi o bărbăţie, plăcere de viaţă, nesimţirea bolilor şi a necazurilor. În minte, limpezirea gândurilor, înţelegerea Sfintei Scripturi, cunoaşterea graiului făpturilor, dezlegarea de grijile deşarte şi cunoaşterea bucuriei vieţii lăuntrice, încredinţarea de dragostea şi apropierea lui Dumnezeu. Petrecând vreo cinci luni singur, în această stare, în rugăciune şi în simţăminte duhovniceşti, m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea inimii, încât necontenit mă ocupam cu lucrarea ei şi, în sfârşit, am simţit că rugăciunea este vie şi că se rosteşte de la sine în mintea şi în inima mea, fără nici o sforţare. Aceasta nu numai în stare de veghe, ci chiar şi în somn, neîncetând nici o clipă. Sufletul meu îi mulţumea lui Dumnezeu şi se topea într-o bucurie necontenită.”

84Vezi Sfântul Cuvios Macarie de la Optina, Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol. 1, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 138, http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/simtaminte-de-dragoste-umilinta-timpul-rugaciunii accesat la data 03.12.2014: „Poate că vă tulburaţi pentru că nu găsiţi înlăuntrul vostru simţăminte de dragoste şi umilinţă în timpul rugăciunii. Acestea şi simţămintele asemenea lor sunt daruri sau răsplată, date de Domnul celor vrednici şi smeriţi. Însă noi vedem din exemple cum mulţi, primind daruri şi bucurându-se de ele din destul, au căzut apoi prin trufie sau, şi mai rău, amăgindu-se prin păruta lor îndreptare şi sfinţenie, s-au întunecat la minte şi au petrecut netămăduiţi în această amăgire. Trufia însă se furişează atât de încet, încât cu greu o putem observa, iar altora, dacă ar fi să li se dea acesta (darul) la timp nepotrivit, le-ar servi spre moarte, iar nu spre folos.”

85Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Sentiment accesat la data 03.12.2014: „Termenul sentiment (derivat din latinescul sentire, care înseamnă a percepe cu ajutorul simțurilor) desemnează o condiție afectivă care durează mai mult decât emoția și care poate indica pasiunea. Sentimentul este o componentă a emoției care implică funcțiile cognitive ale organismului. Sentimentul este la originea unei cunoașteri imediate sau a unei simple impresii și se află în raport direct cu percepția stării psihologice de moment. Sensul psihologic al termenului sentiment (care indică o stare afectivă trebuie să fie deosebit de sensul propriu, de sensibilitate). Stările afective implicate pot fi: teamă, supărare, ironie, compătimire, dragoste, bucurie. Există numeroase încercări de studiu pentru măsurarea sau graduarea neuropsihologică a sentimentelor, dar rezultatele nu s-au putut alinia calitativ și deci nu pot fi aplicate general și într-o manieră unitară. Aceasta face cu atât mai mult să îndreptățească acele păreri, precum că, sentimentele ca stare, sunt frecvent individuale, subiective și personale.”; vezi și http://www.despresuflet.ro/forum/psihologie-f45/sentimentele-t1156.html accesat la data 03.12.2014: „Sentimentele constituie formații afective complexe și durabile, de intensitate moderată, care devin - grație indicelui de stabilitate și generalizare - adevărate atitudini afective față de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup... Sentimentele sunt denumite - ca și emoțiile - prin termeni similari: dragoste/ură, mândrie, recunoștință etc., fapt ce denotă că sunt trăite la fel, aflându-se în consonanță. Pe scurt sentimentul este o formațiune atitudinală caracterizată prin stabilitate, condensare emoțională și caracter habitudinal. El persistă latent și se activează în funcție de condiții. La aceste note definitorii se adaugă caracterul social al expresiei sentimentelor; acestea îmbracă formă concretă în funcție de modelul social al ambianței în care ia naștere.”; vezi și http://www.empower.ro/inteligenta-emotionala/limbajul-secret-al-sentimentelor-i/ accesat la data 03.12.2014: „O emoție este motivație în formă pură - este presiunea psihologică de a acționa. Rolul emoțiilor este de a ne anunța atunci când necesitățile noastre nu sunt satisfăcute și de a ne motiva să acționăm pentru a le satisface. Toate emoțiile au un scop pozitiv: sunt mesajele dată de subconștient pentru a ne determina să acționăm în scopul de a depăși o situație dificilă. De exemplu: mânia este o emoție care ne spune că percepem o anumită situație sau o acțiune ca fiind incorectă față de noi. Această emoție ne motivează să acționăm pentru a remedia situația și de a restabili corectitudinea. Vina este o emoție care ne spune că percepem o situație în care noi nu suntem corecți față de o altă persoană (sau de propria persoană). Ne motivează să acționăm pentru a restabili corectitudinea, pentru a ne reabilita față de acea persoană și de cele mai multe ori „cere o pedeapsă”, la un nivel conștient sau subconștient. Sentimentele sunt expresia în plan fizic al emoțiilor pe care le trăim, sunt reacția fizică a corpului ca răspuns la emoția respectivă generată de subconștient. Mânia cauzează de exemplu creșterea pulsului, contractarea musculaturii (fight or flight), pregătirea corpului pentru acțiune. Este interesant că, deși avem cu toții sentimente, suntem atât de puțin conștienți de acestea. De fapt cei mai mulți oameni își trăiesc viața fără a conștientiza 80-90% din sentimentelele pe care le trăiesc. Este la fel de interesant un alt aspect: deși suntem conștienți de o mică parte a sentimentelor noastre, de cele mai multe ori nu « ascultăm mesajul » pe care îl primim sau îl înțelegem greșit. În acest caz avem de a face cu o modalitate de a lucra cu emoțiile - aceea de a ne distrage de la aceste emoții folosind un element care ne captează temporar atenția, care ne « anesteziază » emoțional, cum ar fi fumatul, mâncatul în exces, munca în exces etc. Reprimăm astfel aceste emoții în interiorul nostru iar de fiecare dată când simțim « emoția negativă », folosim elementul de distragere și generăm prin repetiție un comportament de cele mai multe ori nociv... Când ne distragem în momentul în care simțim o emoție neplăcută, tratăm doar un simptom, nu și cauza care generează acea emoție. Iar cauza acelei emoții este necesitatea pe care o avem nesatisfăcută. De exemplu: tristețea ne spune că am pierdut ceva sau pe cineva drag și avem nevoie să recâștigăm ceea ce am pierdut sau să înlocuim pierderea prin ceva echivalent.

Atât timp cât nu acționăm pentru a răspunde acestei necesități, nu există suficientă mâncare sau alcool care să rezolve această cauză. Ne vom simți mai bine mâncând o ciocolată de exemplu, însă după scurtă vreme vom avea nevoie de încă o ciocolată pentru a « ne automedica » iar ciclul « mă simt trist - mănânc o ciocolată » va continua în detrimentul siluetei. Însă lucrurile nu se opresc aici. La un moment dat, după ce am căzut în capcana « mă simt trist - mănânc o ciocolată », apare sentimentul secundar al frustrării pentru că ceea ce facem nu ne aduce rezultate decât pe termen scurt. În plus vom avea nevoie de o nouă garderobă. Cu cât vom continua să ne distragem mai mult folosind ciocolată, cu atât frustrarea crește. Mâncăm mai mult și mai des fără niciun rezultat pozitiv. Însă frustrarea și kilogramele în plus vor crește în continuare. Sentimentul secundar al frustrării are și el un mesaj: ne spune că trebuie să facem altceva pentru că ceea ce am făcut până atunci nu a adus niciun rezultat. Ne anunță că mergem într-o direcție greșită și că ar trebui să facem altceva pentru a ne satisface emoția pe care o simțim. Când frustrarea atinge cote maxime, un sentiment terțiar își face apariția: depresia. Depresia în acest caz are rolul unei supape de suprapresiune: în acest moment ne salvează de la o situație autodistructivă și suspendă momentan sentimentul pe care îl reprimăm mâncând ciocolată. Nu ne mai simțim deocamdată triști, ne simțim deprimați. Bineînțeles că sentimentul de tristețe reapare după o vreme și ciclul se reia: tristețe - distragere - frustrare - deprimare. Sentimentul terțiar al depresiei ne spune « renunță, te rănești mult prea mult dacă vei continua să faci ceea ce ai făcut până acum ». Când eforturile noastre repetate de a rezolva emoția sunt sortite eșecului, frustrarea devine mai puternică decât speranța de a ieși din situația respectivă. Începem să simțim că nu are rost să mai încercăm. Ne simțim fără speranță iar lipsa speranței duce la lipsa de acțiune, motivația dispare și apare depresia. Astfel depresia poate fi considerată la polul opus speranței - un mesaj al neputinței și al pasivității. Speranța și depresia se exclud reciproc, nu pot coexista. Este important să realizăm, când dorim să înțelegem emoțiile, că avem două posibilități, două stări emoționale: ori suntem într-o stare în care avem o necesitate satisfăcută, stare pe care o percepem plăcută din punct de vedere emoțional, ori suntem într-o stare în care nu avem acea necesitate satisfăcută și atunci suferim din punct de vedere emoțional.”

86Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 67: „Cum ești foc țâșnitor, / cum ești și apă răcoritoare? / Cum și arzi și îndulcești, / cum faci să dispară stricăciunea? / Cum îi faci pe oameni dumnezei, / cum întunericul îl faci lumină? / Cum scoți din iad, / cum îi faci pe muritori nestricăcioși? / Cum tragi întunericul spre lumină, / cum ții în pumn noaptea? / Cum învălui inima în lumină, / cum mă prefaci întreg?”

87Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 49: „Vino, Lumina cea adevărată, / Vino, Viața cea veșnică, / Vino, Taina cea ascunsă, / Vino, Comoara cea cu neputință de numit, / Vino, Lucrule cu neputință de glăsuit... Vino, Bucuria cea veșnică, / Vino, Cununa cea neveștejită... Vino, Cel ce Tu Însuți Te-ai făcut dorință întru mine și m-ai făcut să Te doresc pe Tine Cel cu totul neapropiat! / Vino, Răsuflarea și Viața mea, / Vino, Mângâierea smeritului meu suflet, / Vino, Bucuria, Slava și Desfătarea mea necontenită.”

88Vezi http://www.psihologie-timisoara.ro/2013/03/plantuta-cea-perseverenta/ accesat la data 05.12.2014, « parabola plantei cea perseverentă »: „S-a întîmplat odată ca sămânţa unei flori, purtată de vânt să aterizeze pe o cărare cu pământ puţin şi plină de pietre. O pală de vânt a rostogolit-o până a căzut printre bulgării de pământ, iar când a venit ploaia, a început să crească. Floricica a reuşit să se înalţe destul de bine pe cărare. Din păcate însă, de câte ori încerca să se întindă mai mult, cineva călca peste ea. De câte ori se întâmpla acest lucru, fie că era strivită o frunză, fie că se rupea chiar vârful florii. Micuţa plantă încerca iar şi iar să scoată la iveală câte o frunzuliţă, sau un bobocel de floare. Numai că de câte ori acest lucru pornea bine, se găsea cineva care să o rupă în vreun fel, fie turtind-o cu pantoful fie cu roata bicicletei. Până la urmă biata plăntuţă s-a văzut silită să renunţe la dorinţa de a se mai înălţa. S-a hotărît să încerce doar să supravieţuiască rămânând mereu la fel, însă şi acest lucru era greu, pentru că primea prea puţin soare şi prea puţină hrană... Ȋntr-o zi, un grădinar a trecut pe acolo şi a observat pe cărare mica plantă. « Ei, ei, nu creşti într-un loc prea bun », a spus el. « Tu ar trebui să te afli într-o grădină unde să poţi creşte cât mai frumos ». Grădinarul a plecat acasă şi s-a întors cu o sapă şi o găleată. Apoi s-a apucat să sape, asigurându-se că a reuşit să cuprindă toate firicelele rădăcinii fără să le rupă. A luat planta la el în grădină, a găsit un loc cu pămînt gras unde a fixat-o, iar apoi a stropit-o grijuliu cu multă apă... Mica plăntuţă era foarte speriată. Se chinuise să stea în acelaşi loc atît de mult timp, încât îi era pur şi simplu frică acum când i se oferea această nouă posibilitate de a se schimba total. Grădinarul a băgat de seamă că micuţei plante îi era frică, aşa că i-a vorbit din nou... Bietei plăntuţe îi era încă frică, dar s-a hotărît să nu scape această ocazie, aşa că a căutat şi a găsit în ea însăşi puterea de a se deschide spre lumină. Foarte curând s-a ivit o frunzuliţă, iar apoi un bobocel de floare, urmate de altele şi de altele. Plăntuţa a căpătat încredere şi a început să se simtă mai puternică şi mai curajoasă. Nu după mult timp s-a acoperit cu o mulţime de flori minunate. Grădinarul povestea tuturor prietenilor săi despre noua, extraordinara plantă din grădina sa. Foarte multă lume a început să viziteze grădina ca să admire florile acestei plante atât de speciale. Planta auzea din ce în ce mai des în jurul ei cuvintele cu care vizitatorii îi lăudau frumuseţea şi îşi dădea seama ce mult se schimbase şi ce mult crescuse. Acum că era vindecată de tot, planta a înţeles cu adevărat că pentru ca să se dezvolte până la frumuseţea ei deplină a trebuit să aibă foarte multă încredere şi curaj ca să se înalţe singură spre soare prin propriile ei puteri.”

89Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Prietenie accesat la data 05.12.2014: „Prietenia este o relație afectivă și de cooperare între două persoane. Este un sentiment de simpatie, respect, afinitate reciprocă ce leagă două ființe umane. Prietenia presupune o atitudine de bunăvoință reciprocă, suport reciproc la nevoie sau în criză; loialitate, buna-credință și altruism. Relația de prietenie se bazează pe încrederea reciprocă.”; vezi și http://www.empower.ro/relatii/ce-inseamna-cu-adevarat-prietenia/ accesat la data 05.12.2014: „ Dacă ar fi să ne gândim la definiția prieteniei, aceasta înseamnă o relație afectivă și de cooperare între două sau mai multe persoane ce implică suport reciproc, încredere reciprocă, loialitate, iubire, înțelegere și empatie, dar și multe alte calități (dorință de bine pentru celălalt, simpatie, onestitate, posibilitatea de confesiune în fața celuilalt, posibilitatea de a cere ajutor în situații de cumpănă, dar și bucurie în prezența celeilalte persoane) care fac ca legătura dintre acele persoane să fie unică și plină de frumusețe. Din punctul meu de vedere, pentru ca aceste calități să fie prezente într-o relație de prietenie, este nevoie de un ingredient extrem de important: cunoașterea celuilalt în profunzime. Atât timp cât nu cunoaștem suficient de mult persoana de lângă noi, cu greu vom reuși să integrăm aceste lucruri. După cum spunea și Elbert Hubbard: « Prieten adevărat e cel care, chiar dacă te cunoaște bine, continuă să te placă. » De foarte multe ori prieteniile iau naștere foarte rapid, bazându-se pe lucruri comune (de exemplu, aceeași preferință în materie de muzică, același mod de a petrece timpul liber, același mod de gândire și altele asemenea). Cu siguranță, acest fapt ajută foarte mult la crearea unei prietenii, la menținerea ei, dar sigur nu este de ajuns. Faptul că se împărtășesc aceleași opinii și preferințe nu asigură o legătură de durată. Eu consider că tocmai în momentele critice sau mai puțin plăcute se vede cine este cu adevărat prieten și aici intervine capacitatea de a fi alături de celălalt, de a-l înțelege și de a-l putea ajuta pentru a depăși momentul. Pentru ca o prietenie să fie de calitate, e important ca fiecare să contribuie cu ce are mai bun și să-l completeze pe celălalt și astfel « produsul » va fi unul reușit. De asemenea, un lucru foarte important pentru o prietenie adevărată este renunțarea la dependență. Fiecare are nevoie de momentul său, de intimitatea sa și de ritmul propriu pentru a acționa. În prietenie, aceste lucruri sunt adesea omise. Oamenii consideră că prietenii trebuie să împărtășească cu ei tot și, mai mult decât atât, să fie primii care află. Total greșit! Această nevoie de dependență nu va duce decât la frustrare, supărare și o relație superficială. Pentru o relație profundă nu e necesar să se petreacă foarte mult timp împreună, ci de calitate. Un prieten adevărat va fi prezent mereu în inima ta, chiar dacă nu poate fi prezent și fizic și vei putea să vorbești cu el și să-i simți căldura chiar și de la distanță. Tipuri de prietenie: poate că pare ciudat, dar da, există mai multe tipuri în funcție de nevoile fiecăruia. Bineînțeles, sunt mai mulți care vorbesc despre diferite tipuri de prietenie, dar eu am l-am ales pe Aristotel. Mi s-a părut că perspectiva sa este cea mai potrivită.

1. Prietenia bazată pe utilitate (folos). Acest tip se regăsește frecvent la vârstnici și la prieteniile cu străinii. În aceste cazuri, persoanele nu caută compania celorlalți din cauză că se simpatizează, ci pentru că au de câștigat de pe urma acesteia. Acest tip de prietenie nu durează în timp.

2. Prietenia bazată pe plăcere. Aceasta intervine mai mult în rândul tinerilor. Aceștia au tendința să se lase influențați de senzațiile de moment și să ia decizii care le satisfac dorințele și plăcerile de moment. Adesea se întâmplă ca acești tineri să se împrietenească și să se despartă în aceeași zi.

3. Prietenia bazată pe starea de bine (armonie). Acesta este cel mai benefic tip de prietenie. Persoanele din această categorie se împrietenesc pentru că se plac, pentru că dețin acele calități necesare pentru ca relația să fie de durată și, mai mult decât atât, se bazează pe similaritate, pe valori comune care fac ca interacțiunea dintre acele persoane să fie una pozitivă.

Prietenia trebuie întreținută, încurajată și respectată mereu. A respecta nu înseamnă a fi de acord cu toate acțiunile întreprinse de celălalt, ci de a i le respecta, înțelege și de a lăsa persoana să își dea seama singură unde greșește. Desigur, propria părere poate fi spusă, dar fără a se impune, fără a sufoca persoana. Mai există ceva important care poate distruge o prietenie: FRICA. Atât timp cât trăim cu frica accentuată că relația se poate încheia din diverse motive, că prietenul/prietena se poate supăra din cauza unor lucruri mărunte, nu facem decât să aducem energie negativă, să pierdem timp cu lucruri și gânduri inutile și să-i stresăm și pe ceilalți. Prietenia presupune profunzime, implicare și dorință de progres permanentă.” ; vezi și Sf. Ioan Gura de Aur, http://www.ioanguradeaur.ro/169/despre-prietenie/ accesat la data 05.12.2014: „Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine... Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei... Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă [archein], ci are bucurie [charis] mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]... Soţul şi soţia trebuie să-şi fie reciproc prietenii cei mai adânci... De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt.”

90Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 9.

91Vezi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/7/Imbuibarea_-_Infranarea: „Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.”

92Conștiința noastră se poate asemăna cu o coardă. Vezi http://psihologieanalitica.ro/iertarea-si-darurile-ei/ accesat la data 05.12.2014: „Iată deci că avem, poate chiar fără voia sau ştirea noastră, o mulţime de lucruri de iertat în noi înşine, o mulţime de răni nevindecate şi de prizonieri lăuntrici neeliberaţi. Un truc prin care vă puteţi da cu uşurință seama de gradul de iertare la care aţi ajuns cu propria persoană este acela de a vedea câţi sunt cei pe care nu-i puteţi ierta dintre cei care v-au greşit cândva şi încercaţi să evaluaţi nivelul încrâncenării pe care o menţine cu sine această lipsă a iertării. Pentru că în aceeaşi măsură în care nu-i puteţi ierta pe ceilalţi, nu vă puteţi ierta nici pe voi înşivă. Spun asta pentru că, în general, lumea aşa cum o vedem noi, nu este altceva decât o uriaşa oglindă a conţinuturilor noastre interioare celor mai ascunse care, dacă refuzăm să ne aplecăm asupra lor cu interes şi cu iubire, vor găsi cu siguranţă un mod de a ne ieşi în cale în împrejurări dintre cele mai neaşteptate. Cu alte cuvinte, dacă eu nu am rezolvat ceva în mine însumi mă voi împiedica peste tot în jur de acel ceva pe care-l voi vedea, acuza, pedepsi la toţi ceilalţi. Este propria-mi formă înverşunată de a nega faptul că acel lucru ar avea vreo legătură cu persoana mea şi cu cât negarea va fi mai puternică, cu atât forţa cu care se va dezlănţui acel lucru din inconştientul meu va fi mai copleşitoare. Aici intervine forţa miraculoasă şi nebănuită a iertării. Iertarea are puterea de a croi un drum prin hăţişul propriilor culpabilităţi către nevinovăţia din mine. În momentul în care îmi voi întoarce faţa de la ceea ce mi se pare intolerabil în ceilalţi şi voi privi adânc în mine, voi găsi neîndoielnic şi sursa acestei aversiuni viscerale. Dacă voi merge şi mai departe şi voi cufunda acel ghimpe emoțional în apa vie a iertării, atunci din el vor înflori trandafiri, iar rănile mele îşi vor cunoaşte vindecarea şi peste fiinţa mea va pluti înmiresmat adierea eliberării de culpabilitate şi mânie. Abia atunci, odată cu toate acestea, va fi smuls din lanţuri şi potenţialul creator cu care fiecare dintre noi am venit pe lume. Deoarece sentimentul de vinovăţie este călăul nostru interior, dictatorul tuturor credinţelor limitative care ne ţin prizonieri într-o condiţie inferioară celei pentru care am fost creaţi, torţionarul nevăzut care ne otrăveşte cu îndoială şi suspiciune fiecare moment de fericire, fiecare oportunitate de eliberare din cercul strâmt al fricilor care ne izolează constant de adevărata esenţă a fiinţei noastre.”

93Vezi http://www.filocalia.ro/referat/6/Discernamant_-_Trezvia: „Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită... Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.”

94Vezi Nil Ascetul, http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/69/Saracia_-_Avaritia accesat la data 06.12.2014: „Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în viaţa materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăşi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in şi lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul, îşi adună apoi vase de argint şi de aur, care slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşează pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii.”, Ibidem, Diadoh al Foticeii:”Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ia bani, aşa cum vrea cineva să aibă.”

95Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. X, p. 40: „Adevărat este cuvântul Domnului pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putință să dobândească părtășia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtășia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii.” - Sf. Isaac Sirul.

96Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. X, p. 302: „Un deosebit accent pe libertatea noastră deplină în viața viitoare a pus Sfântul Grigorie de Nyssa... Ea va fi o eliberare de toate limitările. Ea va fi o eliberare de toate piedicile ce le pune elanului sufletesc trupul. Căci trupul va deveni subțiat, spiritualizat, transparent, nesupus patimilor. Va fi, în al doilea rând, o eliberare de trecut sau de obișnuintele lui pătimașe; dar și o încetare a diferenței dintre prezent și viitorul sperat. Vom poseda atunci tot ce sperăm. Va fi deci o eliberare de trup, de timp, de spațiu. Va fi, în sfârșit, o putință de a iubi desăvârșit, pe măsura cunoașterii desăvârșite.”

97Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 10.

98Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh, http://www.resurse-ortodoxe.ro/cuvant-la-duminica-a-vi-a-dupa-pogorarea-sfantului-duh-sfantul-ioan-gura-de-aur_l2158_p0.html accesat la data 09.12.2014: „Despre suflet dimpotrivă ştim, că este împodobit cu nemurire, este făcut după chipul lui Dumnezeu, şi este stăpânitorul trupului. Căci ceea ce este vizitiul pentru trăsuri, cârmaciul pentru corabie şi muzicantul pentru strune, aceea este, după voia plăsmuitorului, sufletul pentru vasul cel pământesc al trupului...”, vezi şi http://proortodoxia.wordpress.com/2008/11/09/nemurirea-sufletului/ accesat la data 09.12.2014, Sf. Ioan Gură de Aur: „Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul.”

99Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 386: „Iar după acestea urmează negrăirea, tăcerea și uimirea dumnezeiască și, scurt vorbind, privirea și contemplarea Unului mai presus de lume și unirea cea mai presus de înțelegere... Urcușul spre Unul a fost nu numai un urcuș intelectual, ci și unul prin făptuire, prin rugăciune, prin întărirea dragostei pentru Dumnezeu, ca unicul și atotcuprinzătorul Bine. Starea trăită în unirea cu El este, pe de o parte, o stare de supremă concentrare și liniște, pe de altă, o stare de nesfârșită bucurie. Ea e o stare de liniște supremă pentru că nimic nu mai atrage sufletul spre altceva, bucurân- du-se în ea de adâncul nemărginit al totului și de iubirea nesfârșită. Ca atare, ea este o stabilitate neclintită în Binele nesfârșit. Dar, tocmai pentru că acest Bine este nesfârșit, niciodată sufletul nu isprăvește gustarea Lui și nu se satură. Stabilitatea această e totodată, de aceea, o neîncetată mișcare...”

100Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, CHIPUL OMULUI, Ed. Platytera, București, 2013, p. 213: „Persoana noastră este o Totalitate și o Integralitate de Interior și Exterior, care fac încă o mare Taină, de UNIRE ICONICĂ. Mulți fac paradă doar de « Omul interior », alții doar de « Omul Exterior », dar pierd din vedere « UNIREA ICONICĂ » a ambelor, care este de fapt CHIPUL Transfigurării Creștine. Ființa Creată nu poate fi decât pe un SUPORT DIVIN Exterior și pe un SUPORT DIVIN INTERIOR și Personalizarea acestora este RĂSPUNSUL Integralizării lor. Persoana Creată este deja potențial în Cele Două SUPORTURI, dar evidențierea se face doar prin RĂSPUNSUL INTEGRAL al UNIRII lor, ca Taină ICONICĂ. Omul poate fi o Ființă a sa, atât exterior, cât și interior, dar ICONIC Omul este Trans-individual, peste ambele... Noi avem un Eu interior și un Ego exterior, dar acestea sunt mereu în contrarietate, fiecare dorind acapararea-absorbirea celuilalt... Este posibilă o UNIRE necontrară a lor, în ICONICUL de RĂSPUNS peste ambele. Acest SUPRAEU ICONIC este Personalizarea Ființei Create... În RĂSPUNSUL ICONIC, Eul și Ego-ul se depășesc pe sine, devin un Superpersonal, ce nu se absoarbe în DIVIN, ci Stă Față către Față. Acest CHIP ICONIC Superpersonal este consemnat mistic ca TRUPUL de TAINĂ al Ființei.”, Ibidem, p. 214: „SUPRANATURA FIINȚIALĂ DIVINĂ nu este accesibilă Naturii Fiinţiale Create, dar pot « Sta Față în Față », și din DIALOGUL Interpersonal se Transfigurează CHIPUL ICONIC, un COMUN de PARTICIPARE, ca TRUPUL de Taină, în care DIVINUL are ACTUL FIULUI și SFÂNTULUI DUH și Personalul de Creație are de asemenea Filiația și Duhul propriu de Creație, ce se UNESC, deci, nu în « Naturi Ființiale », ci în COMUNUL ICONIC, în TRUPUL de Taină...”

101Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 388: „...Ea nu este însă numai o renunțare intelectuală la exprimarea a ceea ce e mai presus de înțelegere, ci și o experiență pozitivă a unirii cu Unul. Căci mintea e luminată de Unul sau de Duhul Sfânt în această unire. Ca atare, mintea știe de această unire, dar știe totodată că ea e mai presus de înțelegere. Ea știe pe « că » al unirii, dar nu înțelege pe « cum ».”

102Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 390: „Dar Unul este necuprins, întrucât este nemărginit și fără formă. Iar dacă cuvântul nu este potrivit pentru Unul cel ascuns și mai presus de minte, întrucât Acela e necuprins și fără formă, urmează că este potrivită tăcerea. Așadar, cei ce au înaintat trebuie să ajungă de la grăire la tăcere, întrucât au înaintat la contemplare simplă, fără chip și fără formă... aproape de slava lui Dumnezeu prin contemplare, pătimesc tăcerea... uniți cu adevărul în mod unitar, fără chip, fără vedere trupească, fără formă și, simplu, prin priviri de ale minții, care nu trec de la un lucru la altul, având în ei numai copleșirea și uimirea, fără a înțelege ceva, mai bine zis privind fără vedere trupească iluminările fără de început și dumnezeiești... Tăcerea celui ajuns la unirea cu Unul nesfârșit nu e impusă de voința lui, nu e intenționată cu scopul de a face impresie, nu e produsul unei măiestrii, ci se impune firesc, neforțat, de însuși nesfârșitul trăit al Unului.”

103Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. X, p. 155: „...De aceea, după rugăciunea curată, altă rugăciune nu mai este. Și toată mișcarea ei și toate chipurile ei aduc mintea până aici prin puterea stăpânirii de sine (a libertății)... Iar după acest hotar are loc o răpire, și nu o rugăciune. Pentru că au încetat cele ale rugăciunii și se ivește o vedere oarecare, și mintea nu mai este în rugăciune. Feluritele rugăciuni ce se săvârșesc se săvârșesc prin mișcare. Dar, când mintea intră în mișcările duhovnicești, nu mai este în rugăciune. Altceva este rugăciunea, și altceva vederea din ea... Acesta ajunge în plugăria lui în afară de orice mișcare... Căci ei uită de ei înșiși în contemplarea uimită a măreției Lui; ei sunt într-o stare de răpire, de uitare de ei înșiși... Până aici există o libertate de mișcare, o stăpânire peste propriile mișcări ale cugetării. Aici, se trece într-o nemișcare, într-o răpire a privirii slavei covârșitoare a Stăpânului. Dar această depășire a stării de libertate nu e trăită ca o silă neplăcută, ci ca o dulce nepreocupare de a alege ceva dintre diferite posibilități. În slava Stăpânului, în iubirea nemijlocită a Lui s-a uitat de toate.”, Ibidem, p. 156: „...face deosebire între mișcare și mișcarea duhovnicească, care, fiind mișcarea Duhului Sfânt în om, nu mai e propriu-zis mișcarea omului, covârșind-o pe aceasta.”

104Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 63: „...Poate nu este în ele nimic vrednic de așteptarea ta. Dar atâta ne-a fost puterea. Pe lângă aceasta,... nici acestea nu sunt roadele cugetării mele. Ci, străbătând scrierile Sfinților Părinți și culegând de acolo... am îndesat lucruri multe în cuvinte puține, ca să fie ușor de ținut minte. Și așa le-am trimis... rugându-te să le citești cu îngăduință și să scoți numai folosul din ele, iar lipsa de frumusețe a cuvintelor să o treci cu vederea, și să te rogi pentru smerenia mea, cea pustie de tot folosul duhovnicesc.”

105Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. X, p. 344: „...fă-te că voiești să te scoli la rugăciune și spune celui ce se află la tine, făcându-i metanie: Frate, vino să ne rugăm, că a sosit vremea pravilei mele și nu pot să trec peste ea... De vei face așa când vor veni la tine, cunoscând că nu judeci ca ei, nici nu iubești trândăvia, oriunde vor afla că ești, nu se vor apropia.”

106Vezi Marcu Ascetul, http://www.filocalia.ro/referate/7/Despre_legea_duhovniceasc%C4%83,_%C3%AEn_200_de_capete_,/MARCU_ASCETUL accesat la data 09.12.2014: „57. Cel ce face binele şi caută răsplata, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale... 44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinţei sale rabdă bucuros toată nedreptatea... 23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua, săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată nouă.”

107Vezi Nichita Stithatul, http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/34/Scrieri_alese/Nichita_Stithatul accesat la data 09.12.2014: „Cel ce a înaintat cu nevoinţa de la început spre mijloc şi şi-a şters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de plăcere, cu buretele primei nepătimiri, şi a început de curând să privească cu ochii descoperiţi esenţele lucrurilor, ridică armele credinţei împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El îşi înalţă mintea prin gândirea la lucruri dumnezeieşti, îşi ascute raţiunea cu raţiunile zidirii şi şi-o lămureşte descoperind esenţele lor; iar sufletul şi-l ridică prin credinţă de la cele văzute la înălţimea celor nevăzute şi-l convinge că purtătorul de grijă al lucrurilor sale este Însuşi Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinţă la fiinţă şi toată nădejdea sa şi-o pune în viaţa cea în Dumnezeu. (E demnă de remarcat legătura pe care o face Nichita Stithatul între combaterea iubirii de argint şi străduinţa celui de pe treapta de mijloc de a contempla esenţele sau raţiunile lucrurilor, după depăşirea iubirii de plăceri prin post, prin priveghere şi prin rugăciuni. Cel ce contemplă raţiunile lucrurilor nu se mai lăcomeşte spre posedarea lor, căci vede originea acestor raţiuni în Dumnezeu şi vede pe Dumnezeu ca purtător de grijă al lor. Dar aceasta înseamnă a vedea lucrurile prin credinţa în Dumnezeu, nu ca realităţi de sine stătătoare. Cel ce s-a curăţit de pofta de plăceri a dobândit prima nepătimire; cel ce priveşte fără lăcomie la esenţele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua nepătimire. Amândouă întăresc nădejdea în Dumnezeu.)”

108Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 339: „Experiența relației eu-tu e perfectă numai în experiența ce o face fiecare despre celălalt ca subiect de nediminuat. Dar nici un om nu poate învinge în sine tendința de a-l reduce pe celălalt, după răcirea focului primei întâlniri, la o stare mai mult sau mai puțin de obiect. Numai temerea sfântă de Persoana supremă mă ajută să îmi reaprind continuu experiența celuilalt ca subiect, față de care am o nelimitată răspundere și mă împiedică să îl neglijez sau să caut să profit de el. Persoana supremă sau Dumnezeu, prin prețul absolut pe care l-a acordat din iubire persoanelor umane în calitate de Creator și Mântuitor al lor, conduce iubirea între ele spre stări tot mai neîntrerupte și mereu mai înalte.”

109Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 11.

110Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, CHIPUL OMULUI, Ed. Platytera, București, 2013, p. 216: „Așa, fiecare Formă Creată are un Dublu Memorial Origine: Cel DIVIN-Model Creativ și cel de Formă Creată proprie, Asemănarea creativă a celui DIVIN. Structura din Forma Creată este liberă, dar în Memorialul DIVIN și de Formă în Întrepătrundere. Interiorul structural al Formelor reflectă atât DIVINUL, cât și Forma proprie în UNIRE neamestecată. Formele Create Acumulează DIVINUL pe Formă și Forma se răsfrânge cu Divinul Acumulat în procesele structurale proprii... În Natură, DIVINUL este ACTIV pe Formele Create, pe care le Menține prin ARHEMODELELE LOGHILOR DIVINI și apoi Formele Create fac propriile lor manifestări. Formele Create ACUMULEAZĂ permanent Supramemoriile DIVINE ca să își Păstreze Formele (fără de care s-ar pierde ca Forme) și Formele introduc Memoriile de Formă Indivinizată în structurile proprii... Cât timp Formele sunt pe SUPORTUL Supramemorialului DIVIN, și structurile Formelor vor fi normale și armonioase.”

111Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 12.

112Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 240: „Un proverb latinesc spune: Honores mutant mores. Omul modest de până ieri, ajuns la un post mai înalt, s-a schimbat peste noapte de nu-l mai cunoști. I s-a schimbat firea, i s-au schimbat moravurile...”

113Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 187: „...Fiul e toate în toți și capul tuturor, după Apostol... și spune că El este plinirea și susținătorul tuturor; El strânge în reciprocitate creaturile, adică părțile în totul, ca Cel ce este totul; deci ca Cel ce le adună pe toate este, în mod cuvenit și în parte, fiindcă și toată partea este parte a totului; dar nu e nici totul, nici parte, ca nefiind nimic din ele, ci fiind mai presus și de toată ființa; iar părți ale întregii lumi sunt cele văzute în special, ca aerul, pământul, plantele și celelalte; și dumnezeirea Lui este numită desăvârșită, în raport cu noi cei nedesăvârșiți, cum se spune la Matei: Fiți desăvârșiți, pentru că Eu sunt desăvârșit (Mat. 5.48)”

114Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 13.

115Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 241: „Furnica așteaptă să se isprăvească strânsul grâului, și slava deșartă să se adune bogăția. Cea dintâi se bucură ca să fure; iar cea de a doua ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulțindu-se păcatul; duhul slavei deșarte, văzând înmulțindu-se virtutea. Căci ușa celui dintâi e înmulțirea ranelor; iar a celui de al doilea e bogăția ostenelilor.”

116Vezi Sf. Ioan Gura de Aur, http://www.ioanguradeaur.ro/58/43-despre-umilinta-cea-trufasa/: „ Nu vă mândriți cu umilința voastră!!… Poate veți râde de ceea ce-am zis: Umilința poate duce la trufie? Nu vă mirați – ea zămislește mândrie când nu-i sinceră. Cum așa? Când ea urmărește încuviințarea oamenilor și nu a lui Dumnezeu, când e săvârșită întru așteptarea laudei și spre propria desfătare. Ceea ce e diavolesc. Unii se trufesc umilin-du-se, cugetând pentru ei o îndestulare binevoitoare... Cel ce însuși pe sine s-a încredințat că n-a făcut nici o ispravă de seamă, orice ar fi făcut, acela singur e umil, fiindcă deloc nu-și închipuie că a ajuns la țintă. Mulți au scos lăudăroșenie din umilința lor. Să nu facem așa. Ai săvârșit o faptă de umilință, nu te mândri, că pierzi roada. Ca să nu se întâmple ca fariseului: s-a mândrit că a plătit dijma – și și-a pierdut toată răsplata...”

117Vezi http://venus.org.ro/index.php/ro/femeia/20-autocunoastere/68-capcanele-egoului: „Sursa tuturor suferinţelor noastre este Ego-ul - Cercetătoarea în psihologie Luce Bertrand consideră că sursa tuturor suferinţelor noastre este Ego-ul. A învăţa să recunoaştem ego-ul în spatele aparenţelor sale înşelătoare este necesar pentru a evita rătăcirea îndelungată pe căi ce nu ne vor conduce niciodată la ţelul propus. Ego-ul este alergic la fericire - El este foarte convingător şi foarte abil, deoarece deţine arta de a atinge coardele cele mai sensibile ale omului. El creează iluzia cu ajutorul agenţilor aflaţi în serviciul său, care ne ademenesc cu fantasmele cele mai extravagante din acel domeniu sau aspect al vieţii noastre la care suntem cel mai mult sensibili. Ego-ul vorbeşte limbajele cele mai incitante: cel al banilor, cel sexual, cel al puterii şi cel al superficialităţii. El promite marea cu sarea; şi totuşi ne aduce mereu în situaţii sau relaţii nefaste sau periculoase, care nu conduc decât la neînţelegeri şi suferinţe. El este specialistul sentimentelor pasionale, otrăvitoare, închisoare unde nu există tihnă, pace sau seninătate. Ego-ul nu dispune de aceşti termeni; dimpotrivă, el ne amăgeşte făcându-ne să nu atingem extraordinarul, pasionalul, înaltul. Ne vorbeşte de înălţimi, dar niciodată nu ne deschide calea spre ele; nu ne spune niciodată că după euforia iluziilor, există căderea liberă. Nici nu spune că lăcomia, dorinţele egotice sau senzualitatea necontrolată nu reprezintă acte ale iubirii, ci ale posesivităţii. Nu ne vorbeşte despre preţul piperat pe care trebuie să-l plătim pentru plăcerile care provin din aceste relaţii dăunătoare, pe care le plătim în cele din urmă prin lacrimile noastre, prin suferinţă şi amărăciune şi nu ne spune nimic nici despre timpul, nici despre încercările prin care trebuie să trecem pentru a ne elibera. Paradisurile lui sunt artificiale şi foarte curând îşi arată asemănarea cu infernul. Când suntem puşi în faţa unei duble alegeri trebuie să ştim să recunoaştem cum acţionează agenţii ego-ului: în general, cea mai bună alegere pentru noi este cea care presupune din partea noastră depăşirea unor dificultăţi şi depunerea anumitor eforturi. Dar nu aceasta este calea propusă de ego; prea puţin contează cât aer suflăm într-un balon, el va sfârşi întotdeauna prin a se dezumfla; mai mult, dacă suflăm prea mult, balonul se va sparge sub privirile noastre. Baloanele reprezintă întotdeauna iluzii, iar iluziile sunt împărăţia ego-ului.”

118Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 428,432,433: „...Tăgăduirea voinței proprii e tăgăduirea voinței opuse voinței lui Dumnezeu, Care vrea să le țină pe toate în armonie. Smerenia e mulțumirea cu încadrarea proprie în întregul general, în armonia totului, care ca atare se află și în armonie cu Dumnezeu... De voim deci să ne izbăvim și să ne eliberăm cu desăvârșire, să ne învățăm să ne tăiem voile noastre și așa, înaintând câte puțin, cu ajutorul lui Dumnezeu vom ajunge la despătimire. Căci nimic nu folosește pe oameni așa de mult ca tăierea voii lor. Din acest lucru înaintează cineva cu adevărat aproape peste toată virtutea... Căci tăindu-și voia lui, câștigă despătimirea și, prin despătimire, vine cu Dumnezeu la desăvârșita nepătimire... Voia proprie e socotită una cu împătimirea. Nu e voie neutră, ci e totdeauna în slujba unei patimi. Ea constă din atâtea voi, câte patimi are omul sau câte forme ia în fiecare împrejurare o patimă sau alta a omului. Voia e propriu-zis mișcarea unei patimi spre satisfacerea ei... întâi de lepădarea exterioară și apoi de despărțirea lăuntrică prin tăierea voii sau prin ascultare.”

119Vezi Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-72569.html, accesat la data de 11.12.2014: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, robului Tău. Așa, Doamne, împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

120Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 14.

121Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, MOŞUL din Carpați (Neofit Pustnicul), Ed. Platytera, București, 2013, p. 223: „CHIPUL TATĂLUI DUMNEZEU / Este dincolo de Vederea noastră, / Dar CHIPUL tău de FIU / Ne Deschide și nouă / O Tainică Fereastră.”

122Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 247: „Treime mai presus de ființă, Supradumnezeule, Susținătorul înțelepciunii dumnezeiești a creștinilor, îndreptează-ne spre vârful mai presus de cunoaștere și de exprimare și culminant al rațiunilor unde misterele simple, frumoase, absolute și neschimbate ale teologiei sunt acoperite în chip supraluminos în întunericul tainic ascuns, supraluminând supraarătarea lor în cel mai mare întuneric și umplând mințile fără vedere în chip cu totul nearătat și nevăzut de strălucirile suprafrumoase... părăsește simțurile și lucrările înțelegătoare și toate cele sensibile și inteligibile și toate cele ce nu sunt și sunt - și tinde în chip neștiut, pe cât e cu putință, spre unirea cu Cel mai presus de toată ființa și cunoștința. Căci prin ieșirea curată din tine și din toate, nesupusă relației cu ele, și absolută, vei fi înălțat la strălucirea întunericului dumnezeiesc, înlăturând toate și ieșind din toate.”, Ibidem, p. 248: „În acest întuneric supraluminos (mai presus de lumină) dorim noi să ajungem și să vedem și să cunoaștem prin nevedere și neștiință ceea ce e mai presus de vedere și cunoștință, neputând fi văzut, nici cunoscut.”

123Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 249: „De aceea și acum, pătrunzând în întunericul mai presus de minte, vom afla nu o vorbire scurtă, ci o nevorbire și o neînțelegere totală. Iar de acolo pogorând cuvântul, ca de la cele de sus spre cele din urmă, pe măsura pogorârii s-a lărgit într-o lățime asemănătoare.”, Ibidem, p. 253: „Nevorbire... numește neputința de a exprima prin cuvânt cele mai presus de cuvânt; și neînțelegere... neînțelesul și ceea ce nu poate înțelege cineva mai presus de minte.”

124Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, MOŞUL din Carpați (Neofit Pustnicul), Ed. Platytera, București, 2013, p. 300: „Stai mereu / În ÎNCHINARE / Și CUVÂNT de TAINĂ / Vei AUZI, / Însăși ȘOAPTA / IUBIRII DUMNEZEIEȘTI,...”

125Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 213, 214: „...voi găsi pe Cel cu totul neapropiat, pe Cel cu totul necircumcris, pe Cel cu totul nepipăit? Cum voi găsi - spune-mi! - pe Cel Imaterial între cele materiale, pe Creatorul în creatură, pe Cel Nestricăcios în cele stricate?... Cum mă voi uni cu Cel Imaterial, eu, cel unit cu moartea? Cum mă voi împleti cu Cel Nestricăcios, fiind cu totul stricăcios? Cum mă voi apropia de Viață, eu, care sunt moarte? Cum voi veni la Cel Nemuritor, eu cel mort? Eu, care sunt tot iarbă, cum voi îndrăzni să mă ating de foc?... Înainte de a se fi făcut cerul, înainte de a se fi făcut pământul, era Singur Dumnezeu, Treimea, lumină fără-de-început, lumină necreată, întreg lumină cu totul inexprimabil, în același timp Dumnezeu nemuritor, Singur fără sfârșit, veșnic, preabun. Înțelege bine: la început era numai Dumnezeu, Treimea Care e mai-presus-de-fără-început în chip mai- presus-de-orice-început,... Dumnezeu era numai duh cu totul luminos, și în același timp atotputernic și imaterial... pentru că Cel Imaterial e separat de cele materiale neavând un loc propriu, căci e cu neputință de circumscris... prin firea Sa este separat cu totul de cele create și, purtând toate în El, e în afara a toate...”, Ibidem, p. 215: „...să vedem în chip imaterial în cele materiale Lumina imaterială Care, spuneam, că era Dumnezeu Cel mai-presus-de-fără-început, invizibilă pentru ochii sensibili și materiali și inaccesibilă pentru ochii mentali ai inimii.”

126Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 141: „...fiecare din ipostasurile de obârșie este întemeiat (subzistă) în unitatea însăși, în mod neamestecat și fără să se confunde;... Singurul izvor al dumnezeirii mai presus de ființă este Tatăl, Tatăl nefiind Fiu, nici Fiul Tată, ci păstrând cu sfințenie fiecare din ipostasurile de obârșie cele de laudă ale sale.”

127Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 174: „Deoarece cauzatorul tuturor este supraplin de toate și neîmpărtășibil, printr-o depășire ce e mai presus de toate, e lăudat ca Sfântul sfinților și celelalte, prin calitatea de cauză ce se revarsă peste toate și prin depășirea ce-L ridică peste toate, cum ar spune cineva.”, Ibidem, p. 248: „...și au părăsit toate ecourile și cuvintele cerești și au pătruns în întunericul unde este cu adevărat, cum zic Scripturile, Cel ce e dincolo de toate... Celui ce e mai presus de toate, prin care se arată prezența lui mai presus de orice înțelegere în vârfurile inteligibile,...”, Ibidem, p. 252: „...Moise, după ce a văzut locul unde stătea Dumnezeu, s-a desfăcut de cele văzute, adică de toate cele sensibile și de cei ce văd, adică de toți cei raționali sau de ființele inteligibile (îngeri) și înțelegătoare, între care sunt și sufletele noastre; și atunci a intrat în întuneric, adică în necunoașterea lui Dumnezeu, unde părăsind toate înțelesurile cunoscătoare, a ajuns în mintea neatinsă și necunoscută dincolo de toate înțelesurile cunoscătoare ale lui Dumnezeu,... unit cu Cel cu desăvârșire necunoscut, a cunoscut dincolo de toată cunoștința totul prin necunoașterea Celui de dincolo de toate.”

128Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 139-141: „Dumnezeu e mai presus de spațiu, întrucât spațiul mărginește. Dar în același timp e prezent în tot spațiul, fără ca părțile spațiului să înscrie în El părți corespunzătoare. Dumnezeu e mai presus de spațiu, cum e mai presus de timp, fiind mai presus de un « când » și de un « unde », precum e mai presus de orice « cum », pentru că toate acestea L-ar limita, L-ar determina, L-ar defini. El e mai presus de acestea, căci e mai presus de orice sistem de referințe, ca supraexistent sau apofatic. Dar e în toate, în mod nespațial și netemporal, căci toate își primesc existența de la El... Dumnezeu e supraspațial ca subiect mai presus de compoziție, apofatic... spațiul e forma relației între Dumnezeu cel supraspațial și infinit și între persoanele finite, forma care face posibilă mișcarea lor între ele, dar, prin aceasta, și spre Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu poate fi găsit în afara comuniunii cu alte persoane. Desigur există și subiecte create care au ca interval între ele și Dumnezeu, sau între ele înseși, numai intervalul duratei, cum sunt îngerii... Spațiul e o relație interpersonală ca și timpul. El ne distinge și ne unește și indică perspectiva unei mai mari apropieri. Astfel spațiul se dovedește o realitate existențială... spațiul își are originea și sfârșitul în Sfânta Treime, ca și timpul... Timpul ca durată va înceta, dar spațiul nu va înceta, ci va fi copleșit.” ; vezi și ieromonah Ghelasie Gheorghe și monahul Valerian Dragoș Pâslaru, Acatistier Sfinții Români, Ed. Platytera, București, 2013, p. 16: „PREASFÂNTĂ TREIME, Înălțimea Cea dincolo de Cer, / PREASFÂNTĂ TREIME, adâncimea Cea peste orice măsură; PREASFÂNTĂ TREIME, Cea de Pretutindeni și cu nimic amestecată; PREASFÂNTĂ TREIME, Care toate le împlinești fără împreunare;”

129Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe și monahul Valerian Dragoș Pâslaru, Acatistier Sfinții Români, Ed. Platytera, București, 2013, p. 16: „PREASFÂNTĂ TREIME, CHIPUL dincolo de orice închipuire;”, Ibidem, p. 19: „...că ești dincolo de orice închipuire...”, Ibidem, p. 20: „PREASFÂNTĂ TREIME, hotarul Celor Dincolo de toate;”, Ibidem, p. 21: „PREASFÂNTĂ TREIME, ÎNĂLȚIME și mai PRESUS de Ceruri;... PREASFÂNTĂ TREIME, Care rămâi însă necuprinsă;”, Ibidem, p. 23: „Stăpâne peste toate stăpâniile, PĂRINTELE Cel fără de început, Cel dincolo și de ne-început...” ; vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2008, vol. 2, p. 185: „Dumnezeu este începutul fără de început, adică început sau principiu pentru lume, dar nu pentru Sine. Dumnezeu e o țintă nesfârșită, există adică un progres etern în El; totuși, din moment ce s-a depășit naturalul și s-a intrat în zona Lui, s-a intrat în zona sfârșitului, s-a ieșit din cele de la mijloc.”

130Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 192: „Și e capătul tuturor. Dumnezeu e numit capătul tuturor ca Cel ce le susține pe toate împreună, ca Cel ce le ține în siguranță și ca Cel datorită căruia toate au fost aduse la existență, neavând ele nevoie de altcineva spre a se împlini; de aceea i se zice și obârșia tuturor, în calitate de cauză, dar și de mijloc, ca Cel ce dă puterea de-a subzista în mod prelungit; și desăvârșire întrucât în voia Lui au sfârșitul toate existențele; de aceea zice și că spre El se întorc, ca Cel ce e capătul... lor, fiind atât începutul, cât și ținta, cum zice dumnezeiescul Ioan...”

131Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 115: „Sfinții Părinți afirmă atât infinitatea lui Dumnezeu și mărginirea creației, cât și destinația acesteia de a ajunge la participare directă la infinitatea Lui, prin har. Supraesența divină este izvorul infinității. Iar esența divină este ipostaziată, dar ipostaziată în mod treimic. Astfel infinitatea ei ține de acest caracter întreit personal al supraesenței divine.”

132Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 111: „Realitatea personală divină fiind deasupra tuturor atributelor sale, care se pot defini cu toate că nu le are de la altul, este realitatea prin excelență apofatică. Dacă tot ce intră în raza cunoașterii și tot ce poate fi participat face parte din categoria existenței, subiectul personal este supraexistent... În supraexistențialitatea lui Dumnezeu stă cauza imposibilității definirii Lui. Căci toate cuvintele sunt din ordinea existenței, care e definibilă. Dumnezeu - fiind existent prin Sine, adică neintrând în nici un fel în vreun sistem de referințe și fiind prin aceasta în mod culminant supraexistent, sau persoană - este prin excelență apofatic, indefinibil. Întrucât existența nu-I este dată din afară, ci este El însuși izvorul existenței și, prin aceasta, realitatea personală supremă, nici El însuși nu este definit și nu este numit decât prin pronume personale, sau este identificat cu existența prin excelență, sau cu izvorul existenței mai presus de existență.”; vezi și SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 52, 53: „Aici limba mea duce lipsă de cuvinte, iar mintea vede, nu explică însă, cele săvârșite; privește și vrea să vorbească, dar nu găsește cuvânt; căci vede lucruri nevăzute, cu totul lipsite de chip, simple, cu totul necompuse și infinite în măreție. Căci nu vede un început, dar nu vede nici un sfârșit, iar de un mijloc nu știe nimic, și atunci cum ar putea spune ce vede?... Nu știu, precum s-a spus, ce să spun despre aceasta și aș vrea să tac - dacă aș putea numai! - dar minunea cutremurătoare îmi pune în mișcare inima, îmi deschide gura întinată și, fără să vreau, mă face să grăiesc și să scriu.”

133Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Sfântul DIONISIE AREOPAGITUL OPERE COMPLETE și SCOLIILE Sfântului MAXIM MĂRTURISITORUL, Ed. PAIDEIA, București, 1996, p. 142,143: „Dar și tot ce e mai descoperit din toată învățătura despre Dumnezeu sau forma pipăibilă asemenea nouă a lui Iisus este de negrăit prin nici un cuvânt și necunoscută de nici o minte, chiar și celui mai dintâi dintre îngeri. Că și-a însușit ființă omenească, am primit în chip tainic. Dar nu știm cum s-a format din sângele feciorelnic... Cauza tuturor care le împlinește pe toate, este dumnezeirea lui Iisus, care păstrează părțile în armonie cu întregimea. Ea, adunând și depășind și având de mai înainte în sine atât partea cât și întregul, este fără sfârșit în cele ce au sfârșit, ca obârșia desăvârșirii, dar nedesăvârșită în cele desăvârșite, ca mai presus de desăvârșire și anterioară desăvârșirii. Este forma făcătoare de formă în cele fără formă, ca obârșie a formei; fără formă în forme, ca mai presus de formă.”

134Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 88,89: „...Dumnezeu Se descoperă ca o taină imposibil de definit, care echivalează cu începutul cunoașterii apofatice și cu dorința adâncirii în ea... întuneric, ceea ce indică incomprehensibilitatea lui Dumnezeu și neputința contemplării Lui, sau ființa Lui, a cărei cunoaștere e inaccesibilă atât oamenilor, cât și oricărei firi inteligibile... Cunoașterea lui Dumnezeu își păstrează continuu un caracter paradoxal: pe măsură ce se înalţă cineva în cunoașterea Lui, se înalţă în înțelegerea tainei Lui de neînțeles... Căci Cel căutat e deasupra oricărei cunoaşteri, înconjurat din toate părțile de neînțelegere.”

135Vezi SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - Imne, epistole și capitole Scrieri III, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., p. 181: „Căci cine ar putea arăta vreodată cele de acolo, ce fel, câte și cum sunt, ca unele ce sunt necuprinse și nevăzute pentru toți? Fiindcă cine va putea înțelege, cine va putea măsura, cine va putea spune înfățișarea celor fără înfățișare, cantitatea celor lipsite de cantitate, frumusețea celor neînțelese? Cum va zugrăvi în cuvânt formele celor fără formă?”

136Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 387: „Deci trebuie urmărit cu toată puterea Cel nesfârșit. Trebuie căutat Cel mai presus de minte, trebuie contemplat Unul Cel fără chip și trebuie ajuns pe acest drum la Cel necuprins, ca să dobândim moștenirea unitară a Unului, a Dumnezeului suprem, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos și al Duhului de viață făcător, prin care luminându-ne să ne învrednicim de harul contemplației și să ne facem dumnezei prin lucrare, dumnezeiești prin darul lui Dumnezeu.”, Ibidem, p. 360, 361: „Iar dacă nu se adună și nu se înalță mintea spre El, aceasta s-a abătut de la firea sa și întrebuințarea lucrurilor nu se mai face în mod cuvenit, dacă nu se face așa.”, Ibidem, p. 362: „Și numai unirea aceasta poate să limpezească și să curețe vederea minții, înălțând-o și îndreptând-o spre Unul și făcând-o să pătimească alipirea de Acela din care, prin care și întru care sunt toate și spre care se fac, sunt și ființează toate.”

137Vezi Alexander Schmemann, Euharistia: Taina Împărăției, Ed. Σοφία, București, 2012, p. 171-177: Idolatrizarea trecutului poate duce la instaurarea sentimentului religios în locul credinței autentice creștin ortodoxe apostolice, la substituirea „unității de sus” a Bisericii cu „unitatea de jos” a ei, puterea și dinamismul credinței este astfel înlocuit cu mulțumirea proprie, cu lipsa totală a interesului față de ceea în ce crede credința, cu indiferența cu care este caracterizat de multe ori omul religios contemporan. Sentimentul religios „se deosebește de credință tocmai prin aceea că trăiește și se hrănește cu sine însuși și anume cu mulțumirea pe care o dă și care, în cele din urmă, este supusă gusturilor și trăirilor personale, subiective și individuale ale nevoilor duhovnicești”. Dacă credința este caracterizată de „luptă internă”, sentimentul religios îl satisface pe om, fiindcă este pasiv, și chiar dacă este îndreptat spre ceva, este mai mult pentru ajutor și mângâiere în nevoile vieții. Credința cere mărturisire, exprimare, atragere și convertire a altora; sentimentul religios este „redus numai la individ, se simte ca ceva inexprimabil și se închide în sine față de orice încercare de exprimare și interpretare, ca de o filozofie care nu-i este necesară, ci chiar păgubitoare și care riscă să îi distrugă credința cea simplă” - „primeşte ușor ruptura dintre religie și viață și se acomodează ușor cu ideile, cu convingerile, uneori chiar cu concepții de viață, care sunt nu numai străine creștinismului, dar chiar vădit contrare lui”. Substituirea aceasta se săvârșește treptat, „nu se observă de obicei, fiindcă pe dinafară - la suprafața vieții bisericești - sentimentul religios apare ca o pavăză absolut suficientă unei vieți bisericești autentice ca și ortodoxiei adevărate. În variantă ortodoxă, sentimentul religios se exprimă, de preferință, prin legătura sa parcă firească față de cult, față de obiceiuri, față de tradiții, față de toate formele exterioare ale vieții bisericești. Datorită acestor manifestări bisericești exterioare, mulți nu înțeleg cum conservatorismul caracteristic sentimentului religios este, de fapt, un pseudo-conservatorism, profund străin, se poate spune chiar vrăjmaș tradiției creștine inițiale. El este un conservatorism al formei, nu al fondului, care nu numai că nu se referă la conținutul credinței întrupat în formă - prin care se descoperă și se dăruiește -, dar neagă chiar prezența acestui conținut.” Sentimentul religios, datorat idolatrizării trecutului, este „atât de conservator, atât de atașat de formă, încât orice schimbare, cât de neînsemnată, alarmează și supără, iar aceasta, tocmai pentru că forma în sine - prin stabilitatea ei, prin sfințenia ei, prin frumusețea ei, încântă și hrăneşte”. Dar, noutatea absolută și noutatea veșnică a creștinismului stă „numai în credință, numai în Adevărul care se mărturisește prin credință și care se transformă în mântuire și în viaţă.”... „Noutatea veșnică a creștinismului este că a umplut formele vechi cu un conținut nou și că le-a transformat și le transformă mereu, în dar al Adevărului, pentru a fi părtașe vieții celei noi. Însă prefacerea aceasta se săvârșește numai prin credință. Sentimentul religios nu cunoaște această prefacere prin credință, fiindcă în primul rând, nu vrea. El nu cunoaște, nu vrea, pentru că în esența sa este agnostic, este îndreptat nu spre Adevăr, se hrănește și trăiește nu cu credința care cunoaște și stăpânește Adevărul, care este Viață vieții, ci trăiește cu sine însuși, cu mulțumire proprie.”

138Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 15.

139Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 43, 45: „Tradiția e permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conținutul Scripturii primit prin credința ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe de o parte păzit, pe de alta adâncit în înțelesurile lui nealterate primite de la Sfinții Apostoli. Prin aceasta, Scriptura se cere după o tradiție neschimbată de la Apostoli. Aceasta e o altă formă de păstrare și folosire în eficiența ei continuă a Revelației integrale realizate în Hristos. Scriptura are un dinamism intrinsec. Conținutul ei se vrea cunoscut, aplicat și trăit într-o tot mai mare adâncime și intensitate, pentru că însuși conținutul Revelației, care este Hristos cel necuprins, se vrea cunoscut și însușit tot mai mult și iubit tot mai intens. Tradiția actualizează acest dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind ea însăși o aplicare și o aprofundare continuă a conținutului ei. Concomitent cu păstrarea ei autentică, Tradiția efectuează această actualizare a dinamismului Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii... În esență, Tradiția este neîntreruperea vieții dumnezeiești, permanenta prezență a Sfântului Duh.”

140Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 315: „Dreapta socoteală este făclie în întuneric, întoarcerea celor rătăciți, luminarea celor cu vederea scurtă (miopi). Cel ce deosebește (cele bune de cele rele) află sănătatea și depărtează boala.”; Ibidem, p. 450: „Trei sunt stările sufletului prin care putem, cum zice Sf. Vasile, să bineplăcem lui Dumnezeu: fie că plăcem lui Dumnezeu temându-ne de chinuri, și deci ne aflăm în simțirea robului; fie că împlinim cele poruncite urmărind câștigul răsplății, deci pentru folosul nostru, și prin aceasta ne asemănăm simbriaşilor; fie că facem binele pentru El însuși, și în acest caz ne aflăm în simțirea de fiu.”; vezi şi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/6/Discernamant_-_Trezvia accesat la data 27.12.2014: „Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată... Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.”

141Vezi http://www.filocalia.ro/referat/50/Dragoste_-_Bunatate_-_Mila accesat la data 27.12.2014: „Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare), Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)”.

142Vezi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/11/Patimi_-_Ispite accesat la data 27.12.2014: „Părinţii au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire:

a)Primul atac al păcatului în suflet care se numeşte momeala.

b)Însoţirea gândului cu momeala cea rea - însoţirea.

c)Consimţământul sau încuviinţarea.

d)Robirea.

e)Lupta.

f)Împătimirea sufletului.

Momeala este gândul simplu care pătrunde în minte.

Însoţirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaş în minte.

Consimţământul este înclinarea sufletului spre ceea ce i s-a arătat.

Robirea este târârea cu sila a inimii sau însoţirii stăruitoare a ei cu acea dorinţă pătimaşă, scoţându-ne astfel din starea firească.

Lupta este egalitatea de forţe între cel care este ispitit şi cel care ispiteşte conform căreia sufletul învinge sau este învins, după cum îi este voia.

Împătimirea este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet şi care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obişnuinţă cu păcatul încât de bunăvoie şi de plăcere îi devine rob.”

143Vezi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/44/Curvia_-_Curatia accesat la data 27.12.2014: „Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei, căci este foarte înşelător şi cât se poate de pizmaş şi vrea să fie mai iute şi mai ager ca mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să o desfacă şi de Dumnezeu, când îi stă înainte cu evlavie şi frică. (Evagrie Ponticul)”; „Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele: pe piept şi pe pântece, cuvântul vei umbla. Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi firea, voind să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare cele de sub pântece, arătând înrudirea lor prin vecinătate. Căci dacă slăbeşte această patimă, slăbeşte din sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se întărâtă, de acolo îşi primeşte puterea. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate virtuţile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a arătat-o Ieremia acoperit, zicând că mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucătarilor patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor îşi dă toată silinţa să slujească pântecele şi născoceşte nenumărate meşteşuguri ca să producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor. De fapt mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi dărâmând statornicia şi tăria ei. Pe de altă parte, precum belşugul alungă virtuţile, tot aşa puţinătatea surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adică ale sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul bucătăriei spre plăcerile trupului, tot aşa pâinea de orz a israeliţilor, rostogolindu-se, a răsturnat corturile madianiţilor. Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu-se şi înaintând mult, risipeşte patimile curviei. Căci madianiţii poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei ce au dus desfrânările în Israil şi au amăgit mare mulţime dintre tineri. Şi foarte potrivit zice Scriptura că Madianiţii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea sunt întărite şi sigure, iar cele ce susţin păcatul sunt formă şi cort, nedosebindu-se întru nimic de nălucire. (Nil Ascetul)”

144Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 16.

145Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 331: „Rugăciunea are stăpânire asupra tuturor faptelor bune; ea naște lacrima pocăinței; ajută cu putere la pacea din partea gândurilor, îndemnând ca singur Dumnezeu să fie socotit pacea desăvârșită; ea e maica dragostei de Dumnezeu;...”; vezi și http://patriarhia.ro/pacea-dar-al-lui-dumnezeu-si-responsabilitate-a-omului-7337.html accesat la data 27.12.2014: „Pacea este o binecuvântare de la Dumnezeu, un dar mare și sfânt de la Dumnezeu, însă acest dar trebuie cultivat, apărat și promovat prin rugăciune, prin educație și prin efortul spiritual de a rezolva prin dialog și înțelegere problemele care se ivesc. De această pace se bucură mai mult ‎făcătorii de pace, adică cei care cu înțelepciune, răbdare și mediere, aplanează conflictele dintre oameni și îi împacă, transformându-i din vrăjmași, în prieteni.”; vezi și http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2011/02/07/despre-pacea-lui-dumnezeu/, Cuvânt de deschidere al Preasfinţitului mitropolit Macarie de Toronto (Sinodul Bisericii Ortodoxe Nord-Americane (HOCNA) la conferinţa cu titlul « Ca fii ai Luminii să umblaţi » (Efeseni 5:8), accesat la data 27.12.2014: „Dar ce este de fapt pacea lui Dumnezeu? În esenţă este un leac pentru frică, este ceea ce alungă duhurile de tulburare: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze (Ioan 14:27). Este ceea ce uşurează sufletul şi odihneşte fiinţa lăuntrică. Aşadar pacea lui Dumnezeu se adresează fiinţei noastre lăuntrice şi o călăuzeşte. Pacea lui Dumnezeu este o adeverire a credinţei noastre în Dumnezeu. Prin urmare esenţa păcii lui Dumnezeu stă în încrederea în puterea Lui de a cârmui întreaga zidire cu dreptate şi înţelepciune; chiar dacă această dreptate şi înţelepciune nu sunt mereu înţelese şi acceptate de către om, sunt dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, potrivit tainei Sale nepătrunse. Pacea lui Dumnezeu este neistovită şi deplină, te sprijină şi te întăreşte... Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni scrie: Nimic să nu vă grijiţi, ci întru toate prin închinare şi rugăciune cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu ceea ce covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Iisus. (Filipeni 4:6,7). Pacea lui Dumnezeu ce covârşeşte toată mintea – aceasta ne arată ceva tainic, ceva ce nu este înţeles de către intelect, nu este un proces cerebral, ci mai degrabă ceva ce este trăit – şi este trăit în duh, în partea lăuntrică a fiinţei omeneşti. Aici ni se dă reţeta, cum s-ar spune, pentru a dobândi pacea lui Dumnezeu, pentru a ne fi dată: prin închinare şi rugăciune cu mulţumire, ne spune Sfântul Apostol Pavel. Cu alte cuvinte trebuie să o cerem, trebuie să o căutăm, trebuie să alergăm după ea, pentru ca Dumnezeu să ne-o dăruiască, pentru ca noi să ne-o însuşim, să o aducem chiar înlăuntrul nostru... Sfântul Serafim de Sarov spunea adesea: « Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. » Dacă cercetăm vieţile atâtor sfinţi vedem că ei au o putere, o putere lăuntrică ce le dă posibilitatea să îndure suferinţele acestei vieţi; fie că era o vreme a muceniciei, a prigoanei din cauză că erau creştini sau era o vreme de controversă privind învăţătura şi credinţa creştină, ei rămâneau neclintiţi, liniştiţi, ancoraţi în Dumnezeu prin pacea Lui. Sfântul Grigorie Palama, care s-a luptat cu tărie multă împotriva ereziei din vremea sa, a răbdat ocări, a îndurat exilul, dar a rămas neclintit în credinţă, iar astăzi este socotit unul din marii învăţători şi Părinţi ai Bisericii.”

146Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 328: „Nu se poate pocăi cineva fără liniștire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăția fără retragere; și nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu și de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii și îi vede pe ei.”; vezi și Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2011, vol. 9, p. 335: „Liniștirea trupului este știința și buna așezare a purtărilor și a simțurilor lui. Iar liniștirea sufletului este conștiința gândurilor și cugetarea nefurată. Prietenul liniștii este gândul bărbătesc și hotărât care stă neațipit în poarta inimii și omoară sau alungă gândurile care vin. Cel ce se liniștește întru simțirea inimii cunoaște ce s-a spus. Iar cel ce este încă prunc nu cunoaște aceasta. Cel ce se bucură de liniște și de cunoștință... nu are nevoie de cuvinte. Căci își luminează cuvintele din fapte... Înaintând, cel ce se liniștește nu înaintează cu cuvântul, ci este, blând și întreg, casă a iubirii.El e anevoie de urnit la cuvânt și de nemișcat spre mânie. Dar și lucrul dimpotrivă e vădit.”

147Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 290-294: „În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feței lui Hristos... Mult stăruie Sf. Părinți asupra descoperirii complete a tuturor faptelor și gândurilor fiecăruia la acea judecată, în fața tuturor oamenilor și a îngerilor... Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoștinței binelui și răului își va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii... minciuna lui fiind dată pe față. Fiecare om va cunoaște urmările de după moarte ale faptelor sale... Iar, întrucât această cunoaștere a tuturor de către fiecare și a fiecăruia de către toți înseamnă și o apreciere, ea implică și o participare a fiecăruia la judecata tuturor.”

148Vezi Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. I.B.M. a B.O.R, București,1991, p. 366-371: „Învățătura Bisericii noastre cu privire la moarte este următoarea:

Moartea este urmarea păcatului strămoșesc
Moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești vremelnice, dar în același timp, și începutul vieții veșnice, ea marcând limita ultimă până când omul își poate pregăti mântuirea
Creștinii sunt datori să trăiască astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-i afle nepregătiți.
Fiind spirit de origine divină, sufletul este nemuritor.

Această nemurire, explicată de teologia mai veche ca datorându-se indestructibilității substanței spirituale simple din care e făcut sufletul, trebuie întemeiată pe credința că Însuși Dumnezeu a voit ca sufletul să fie nemuritor; sufletul după despărțirea de trup își păstrează funcțiile sale: conștiința de sine, memoria, gândirea, imaginația, stările de bucurie sau întristare, așadar, el cugetă, dorește, voiește, se bucură sau se întristează, dar nu poate lucra pentru mântuirea sa.

Îndată după moartea trupească, fiecare suflet se supune judecății particulare, această judecată este necesară, dar nici răsplata nici pedeapsa nu sunt depline sau definitive decât numai după judecata universală. Sfinții Părinți de asemenea învață că după moarte urmează judecata particulară a sufletului, criteriul după care se face judecata este străduința sau dezinteresul pe care le-a manifestat în viață cel judecat, de a se apropia de Hristos; martor e propria conștiință.”

149Vezi Ieromonah Ghelasie Gheorghe, CHIPUL OMULUI, Ed. Platytera, București, 2013, p. 153: „Biblic, tot ce iese de la DUMNEZEU se întoarce la DUMNEZEU și tot ce iese din Natură se întoarce în Natură. DUMNEZEU a Creat Formele de Creație ca să nu se despartă de Natură, dar păcatul face această anormală despărțire. Prin morțile Formelor din Natură, Memorialul Divin se reîntoarce la DIVIN și corporalitatea Naturii se reîntoarce în Natură, iar energeticul se autoconsumă până la arderea lui de alte Forme.”

150Vezi Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. IBM a BOR,București,1991, p. 372: „Sf. Ioan Gură de Aur descrie fericirea drepților îndată după moarte, deci după judecata particulară, ca fiind, viață netulburată, locul unde nu mai este nici întristare, nici durere, unde nu sunt boli și patimi, nici pricini de păcate, unde nu mai este « al meu și al tău », acest cuvânt rece care introduce în viață toate relele și a născut nenumărate războaie. Cel drept e fericit fiindcă s-a urcat la o altă cetate, la cea a lui Dumnezeu și părăsind Biserica aceasta de pe pământ, petrece în cea a celor întâi născuți și scriși în cer și lăsând sărbătorile acestea, s-a mutat la sărbătoarea îngerilor... Aici e o viață trăită într-o sărbătoare fără de sfârșit... e peste tot numai rodul Duhului: iubire, bunătate, blândețe;... zeci de mii de îngeri, mii de arhangheli, cete de prooroci, adunări de drepți, iar în mijloc stă Împăratul...”

151Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TEOLOGIA DOGMATICĂ ORTODOXĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996, p. 247: „Astfel Împărăția lui Dumnezeu va veni se pare după ce creația va fi realizat pentru totalitatea lumii structuri corespunzătoare cu acea Împărăție a dreptății, a păcii și egalității și, măcar pentru unii, trăirea cât mai avansată a acestor relații în Dumnezeu. Perfecțiunea eshatologică va veni după ce omenirea se va fi străduit să facă tot ce a putut pentru a se apropia de ea. Când acea perfecțiune va apărea, ea va înțelege că tocmai aceasta îi trebuia, adică se va fi pregătit pentru primirea ei cu înțelegere.”

152Vezi Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, p. 270: „...Părinți identificau cunoașterea desăvârșită a Treimii cu Împărăția lui Dumnezeu, desăvârșirea ultimă la care sunt chemate ființele create. Teologia mistică a Bisericii de Răsărit se va afirma totdeauna ca triadocentrică... Or, Cel care împlinește, care dă plinătate oricărei ființe este Sf. Duh... râul dumnezeirii curgând de la Tatăl prin Fiul... Care împlinește toate neajungerile, Care face să se treacă peste toate mărginirile, Care dă cunoașterii Celui Necunoscut plinătatea experienței, Care transformă întunericul dumnezeiesc în Lumină, în Care ne împărtășim cu Dumnezeu... Sf. Duh deschide contemplării noastre plinătatea Ființei dumnezeiești... Teologia răsăriteană nu-și îngăduie să atribuie firii dumnezeiești caracterul unei ființe închise în sine... El debordează ființa Sa, Se arată în afara ei, se împărtășește fiind neîmpărtăşibil prin fire.”

153Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 348: „Dar în înțelegerea altui subiect înaintez totodată la nesfârșit, cu deosebire în înțelegerea Subiectului dumnezeiesc. În El mă odihnesc, pentru că nu trebuie să trec la altceva, și altceva; și totuși înaintez în înțelegere. Căci niciodată nu-L epuizez în înțelegere și nu mă epuizez în înțelegerea mea.”

154Vezi Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. IBM a BOR,București,1991, p. 169: „Ca și existența lui Dumnezeu și existența sufletului nemuritor este mărturisită clar în Revelația dumnezeiască, dar ea se întemeiază și pe o serie de argumente raționale care întăresc și confirmă credința în nemurirea sufletului. Aceste argumente sunt: argumentul ontologic, care se bazează aprioric pe însăși natura spirituală, simplă a sufletului omenesc, argumentul teleologic, argumentul moral, care folosesc calea aposteriorică și principiul cauzalității, argumentul istoric, care pleacă de la credința universală în nemurirea sufletului.”; vezi și http://molitfelnic.ro/rugaciunile-de-iertare/ accesat la data de 31.12.2014: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de negrăit ai zidit pe om din ţărână şi întocmindu-l după chipul şi asemănarea Ta, l-ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură cerească, spre măreţia şi strălucirea slavei şi a împărăţiei Tale; dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău, de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit.”

155Vezi Ȋ.P.S. Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală la Nașterea Domnului, 2014, p. 3: „...nu trebuie să rămânem acoperiți de întunericul neștiinței și al nepăsării față de poruncile lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Ioan Casian: « Dacă judecata noastră rătăcește în noaptea neștiinței, atunci și gândurile, și faptele noastre, cărora le lipsește cântarul dreptei judecăți, sunt învăluite în marele întuneric al păcatelor »”; Ibidem, p. 5:”...numită din vechime a luminilor, când prăznuim ivirea în lume a luminii cunoștinței, este dator fiecare dintre noi, creștinii, să se întrebe câtă împărtășire are cu această lumină... să ne îndrepteze mintea și sufletul către nevoia noastră de luminare lăuntrică, de curățire de patimi și împodobire cu virtuți și binefaceri...”

156Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, Ed. HUMANITAS, București, 2009, vol. VIII, p. 374, 392: „Căci cei ce s-au unit cu El se împărtășesc de odihna sau de oprirea a toată contemplarea, de încetarea cugetării, de tăcerea mai presus de minte și de veselia de netălmăcit, din multă uimire. În unirea cu Unul încetează și contemplarea sau vederea duhovnicească. Ba încetează chiar orice efort de înțelegere. Pentru că nu mai e nevoie să se treacă la o mai mare înțelegere, la înțelegerea a altceva, mai înalt. E o stabilitate în Același nesfârșit sau nehotărnicit; o stabilitate într-o înțelegere mai presus de orice înțelegere; și deci o înțelegere decât care alta mai înaltă nu există... Mintea, privind chipul fără chip al lui Dumnezeu, se întipărește și ea de acest chip fără chip, adică de chipul nesfârșirii și nehotărnicirii în bucuria și bogăția primite de la Dumnezeu. Prin aceasta se face și ea absolută sau dezlegată de toate, cum e Dumnezeu însuși. Căci nu se mai simte atunci atârnând de nimic din cele create. Ea nu mai simte nici relația cu Dumnezeu ca pe relație de dependență, căci umplându-se de Dumnezeu trăiește neatârnarea sau absolutitatea Lui.”

157Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 17.

158Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Iuda accesat la data 29.12.2014: „Regatul evreu unit a fost format în jurul anului 1047 î.Hr., când poporul evreu a ales un rege în locul unui judecător.

La moartea regelui Solomon, fiul lui David, cele zece triburi din nord s-au revoltat împotriva lui Roboam, urmașul lui Solomon, datorită taxelor foarte mari puse pe popor. Doar triburile lui Iuda și Beniamin au rămas loiale casei lui David, în timp ce triburile din nord au pus rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat, un fost funcționar de la curtea lui Solomon (III Regi 12:1-20). Cele două regate s-au luptat între ele aproape 62 / 65 de ani.

Mai târziu, în timpul regelui Asa, se spune că și triburile lui Efraim, Manase și Simeon au trecut de partea Regatului Iuda (II Cronici 15:9). Sub regele Ioram, Iuda a făcut pace cu Israel, unde pe atunci domnea Omri, cele două regate plecând împreună la război împotriva sirienilor, arameilor sau moabiților. Însă Iuda a pierdut Edomul și orașul Libna, iar Israelul Moabul și Ammonul. Alianța dintre Iuda și Israel a căzut când casa lui Omri a fost dată jos de la putere de către Iehu, dar cele două regate au păstrat o anumită distanță, nefiind nici dușmane nici aliate.

De la Ioaș la Amon

Iehu, când a devenit rege al Israelului, l-a ucis pe Ohozia regele Iudeei, pe motiv că se trăgea din Omri după mamă și putea emite pretenții și la tronul din Samaria. Mama lui Ohozia, Atalia, când a auzit vestea morții fiului ei, împreună cu un mic grup de credincioși și-a ucis nepoții și s-a declarat regină. Doar Ioaș, un fiu al lui Ohozia, a fost scăpat de la moarte și când a ajuns mare a detronat-o și ucis-o pe bunica sa Atalia cu ajutorul preoțimii și s-a declarat rege.

În timpul lui Amasia, Ierusalimul a fost prădat și distrus de către regele Ioaș al Israelului, dar a fost reconstruit în anii următori. Regele Ahaz a pierdut zona de nord a regatului în favoarea Siriei, dar a recâștigat-o cu ajutorul asirienilor, cărora le-a devenit vasal. Sub Iezechia, Iuda și-a recâștigat pentru scurt timp independența, învingându-l pe regele Sennacherib.

Iosia, strănepotul lui Iezechia, a făcut o serie de reforme religioase și politice. În timpul lui a fost descoperită « Cartea legii », probabil Deuteronomul lui Moise. După moartea sa, Iuda a devenit dependent de Egipt și mai apoi de Babilon.

Ultimii ani și exilul babilonian

Urmașul lui Iosia, Ioahaz, a fost detronat de către egipteni, care l-au pus rege pe Ioachim, care le era vasal. La scurt timp după bătălia de la Carchemiș, Ioachim a fost detronat de Nabucodonosor al Babilonului, care după ce l-a pus pe Iehonia, fiul lui Ioachim, și l-a detronat după trei luni, l-a pus rege pe Sedechia, fratele lui Ioachim, care s-a revoltat împotriva Babilonului.

Nabucodonosor a venit și a împresurat Ierusalimul, cucerindu-l pe 9 aprilie 586 î.Hr. Templul lui Solomon a fost distrus, aurul și bogățiile regelui furate, iar demnitarii, regele și mare parte din popor deportat în Babilon. Poporul care a rămas în Iuda a pus căpetenie pe Ghedalia, fiul lui Ahican, fiul lui Șafan. Însă demnitarii rămași în Iuda l-au ucis pe acesta, pe motiv că era supus babilonienilor. Poporul rămas în Iuda s-a dus atunci în Egipt, de frica babilonienilor.

Evreii deportați în Babilon au suferit mult pe vremea lui Nabucodonosor, un exemplu fiind viața proorocului Daniel. Însă regele babilonian Evil-Merodac (Amel-Marduk), în anul 561, l-a readus pe Ioachim la un statut de prinț, dar nu a refăcut Regatul Iuda.

Evreii au fost scăpați din robia babilonienilor de către Cyrus al II-lea cel Mare al Persiei, care a cucerit Babilonul și fostele teritorii dependente de Babilon.

Iudeea, Regatul Iuda sau Regatul Iudeei (ebraică : מַלְכוּת יְהוּדָה, Standard: Malḫut Yehuda, tiberiană: Malḵûṯ Yehûḏāh) (c.931–586 î.Hr.) a fost unul dintre cele două regate succesoare ale Regatului evreu unit. Conform Bibliei, Regatul Iuda a fost înființat pentru prima dată, la moartea lui Saul, când tribul lui Iuda l-a ales ca rege pe David, care a unit mai apoi Iuda cu restul Israelului. Nepotul lui David, Roboam, a respins zece dintre triburi și astfel a rămas rege doar peste triburile lui Iuda și Veniamin, în sud, în timp ce peste cele zece triburi din nord s-a pus rege Ieroboam, care a înființat Regatul Israel. Regatul Iuda a rezistat până în 586 î.Hr., când a fost cucerit de Nabucodonosor al Babilonului.”

159Vezi http://www.rft.forter.ro/2010_1_t/05-inv/07.htm accesat la data 29.12.2014: „Specialiştii în management Robert Goffee şi Gareth Jones prezintă următoarele abilităţi ale liderilor:

Liderii îşi dezvăluie selectiv slăbiciunile. Prin expunerea unei anumite doze de vulnerabilitate ei îşi expun posibilitatea de apropiere şi umanitatea.
Liderii se bazează masiv pe intuiţie pentru a determina coordonarea exactă şi cursul acţiunilor lor. Abilitatea lor de a colecta şi de a interpreta date discrete, neprelucrate, îi ajută să cunoască când şi cum să acţioneze.
Liderii îşi conduc angajaţii cu ceea ce noi numim empatie dură. Liderii inspiraţi empatizează, personal şi realist, cu oamenii şi se preocupă intens de munca pe care o efectuează angajaţii.
Liderii îşi dezvăluie caracteristicile care îi diferenţiază. Ei pun accentul pe ceea ce îi face unici. Te poţi afla într-o poziţie de vârf fără să ai aceste calităţi, dar puţini oameni îşi vor dori să fie conduşi de tine...

Profesorul de management Russell E. Palmer susţine că, indiferent de organizaţia pe care trebuie să o conducă, un bun conducător trebuie să domine şi să pună în practică următoarele principii de bază ale unui bun leadership:

Să demonstreze tot timpul integritatea sa personală, ce reprezintă fundamental leadership-ul său. Cel care îl urmează trebuie să creadă că liderul este întotdeauna corect, atât în sfera publică, cât şi în cea privată.
Să nu uite că principiile leadeship-ului sunt întotdeauna aceleaşi, dar aplicarea lor este diferită în contexte diferite.
În vremuri normale, să profite de oportunităţile mai mature pentru schimbare, în loc să se concentreze pe zonele cele mai dificile.
În vremuri de criză, să ştie să ia decizii dificile, chiar fără consens sau fără explicaţii, pentru a evita pericolele ce ameninţă organizaţia.
Să elibereze potenţialul uman al celor pe care îi urmăreşte, acesta trebuind să fie scopul final al liderului. Acest lucru nu îi ajută pe ei, ci organizaţia în ansamblu.
În piaţa globală de azi, să încurajeze inovaţia la toate nivelurile organizaţiei, ceea ce înseamnă să asculte angajaţii şi să le ofere libertatea de a experimenta, de a greşi şi de a căuta produse şi servicii noi, care ar putea concura într-un peisaj concurenţial aflat în permanentă schimbare.
Să îi mobilizeze pe cei care îl urmează, descoperind care sunt scopurile, dorinţele şi nevoile lor. Să îi anunţe că intenţionează să îi ajute să le realizeze. În acelaşi timp, şi pentru a atinge obiectivele organizaţiei, să le alinieze cu scopurile individuale ale celor ce îi urmează prin intermediul unui plan strategic.
Să aibă o bună judecată. Este tributul cel mai important şi esenţial al unui conducător. Chiar dacă este vorba de ceva înnăscut, poate creşte o dată cu experienţa.
Să le transmită încredere celor ce îi urmează. La fel ca profesorii faţă de elevii lor, liderii trebuie să ştie să le transmită aşteptările pe care le au faţă de cei care îi urmează, pentru ca aceştia să poată dezvolta siguranţa că le vor îndeplini.
Să acorde toată atenţia posibilă planificării şi execuţiei sistemelor de remunerare adecvate, pentru a-i motiva mai bine pe cei care îi urmează.
Să nu îşi îndepărteze prea mult gândurile de cunoştinţele celor care îi urmează. Este important ca aceştia să îşi înţeleagă scopurile pentru a le putea urmări.
Să întreţină comunicarea, condiţie fundamentală pentru o organizaţie eficientă. Liderii trebuie să ştie să îşi comunice cu precizie obiectivele către toţi membrii grupului.
Un lider este simbolul organizaţiei şi, din acest motiv, se află într-un plan diferit de al celorlalţi. Trebuie să fie conştient de ceea ce este adecvat şi inadecvat în comportamentul său.
Leadership-ul este principalul element de diferenţiere dintr-o organizaţie. Cele mai moderne formule de marketing şi unelte de gestiune antreprenorială sunt importante, dar, în definitiv, leadership-ul este cel ce desparte organizaţiile ce au succes, de cele confruntate cu eşecul.”

160Vezi http://www.leaders.ro/cele-21-de-legi-incontestabile-ale-leadershipului/ accesat la data 29.12.2014: „În Cele 21 de Legi Incontestabile ale Leadershipului, John Maxwell identifică următoarele aspecte definitorii ale statutului de lider:

Legea Pragului - Leadershipul determină nivelul de eficiență a unei persoane. Capacitatea de conducere este întotdeauna determinată de libertatea personală și de eficiență organizațională. Orice ai vrea să realizezi, ești limitat de capacitatea ta de conducere.
Legea Influenței - Adevărata măsură a leadershipului este influența - nimic mai mult, nimic mai puțin. Dacă nu ai influență nu vei conduce niciodată. Pentru a schimba organizația ai nevoie de influență. Leadershipul nu se bazează pe poziția ocupată în organizație, ci pe capacitatea de a influența.
Legea Procesului - Leadership se dezvoltă în fiecare zi, nu într-o zi. Leadership se învață în timp, este capacitatea de a-ți dezvolta și îmbunătăți abilitățile ce disting liderii de adepții (eng. followers) lor. Liderii de succes învață întotdeauna.
Legea Navigație - Oricine poate pilota o navă, dar este nevoie de un lider pentru a stabili cursul. Liderii au viziunea destinației lor, înțeleg de ce au nevoie pentru a ajunge acolo, știu de cine au nevoie pentru a atinge scopul și recunosc obstacolele cu mult timp înainte ca ele să apară.
Legea lui E.F. Hutton - Când adevăratul lider vorbește, oamenii ascultă. Nu luați în calcul cererile persoanei care se autodefinește ca fiind lider. În schimb, ascultați reacțiile oamenilor din jurul lui. Dovada leadershipului se găsește în adepții săi.
Legea Pământului stabil - Încrederea oamenilor este fundamentul leadershipului. Pentru a construi încredere, un lider trebuie să exemplifice unele calități: competență, conexiune și caracter. Caracterul face posibilă încrederea oamenilor. Iar încrederea face leadershipul posibil.
Legea Respectului - Oameni urmează, din instinct, lideri mai puternici decât ei înșiși. Oamenii nu urmează alți oameni fără motiv. Urmează persoane al căror stil de conducere impune respect. Adepții sunt atrași de oamenii care sunt lideri mai buni decât ei înșiși.
Legea Intuiției - Liderii evaluează toate situațiile cu o înclinație de conducere. Leadershipul depinde de mai multe lucruri decât de fapte. Liderii observă tendințe, resurse și probleme, precum și posibilitatea de « a citi » oamenii. Legea intuiției se bazează pe fapte alături de instinct și alte elemente necorporale. Un lider trebuie să înțeleagă situația și să știe instinctiv ce decizie să ia. Leadershipul este mai mult artă decât știință.
Legea Magnetismului - Atragi oameni care se aseamănă cu tine. Liderii sunt mereu în căutare de oameni buni. În cele mai multe situații atragi oameni care posedă aceleași calități ca și tine. Cu cât ești un lider mai bun, cu atât vei atrage lideri mai buni.
Legea Conectivității - Liderii ating întâi o inimă înainte de a cere o mână de ajutor. Liderii eficienți știu că mai întâi trebuie să atingă inimile oamenilor înainte de a le cere o mână de ajutor. Inima vine înaintea mâinii. Oamenilor nu le pasă cât de mult te cunosc, până când nu știu cât de mult îți pasă. Pentru a te conecta cu oamenii dintr-un grup trebuie să relaționezi cu ei individual. Este responsabilitatea liderului de a iniția conexiunea cu oamenii.
Legea Cercului Intern - Potențialul unui lider este determinat de oamenii apropiați de el. Toți marii lideri au un cerc de prieteni foarte puternic.
Legea Delegării - Numai liderii siguri pe ei pot da puterea altora. Capacitatea oamenilor de a realiza obiectivele este determinată de capacitatea liderului de a delega.
Legea Multiplicării - Este nevoie de un lider pentru a crește un alt lider. Mai mult de patru din cinci lideri pe care îi veți întâlni vreodată s-au dezvoltat datorită impactului pe care l-au avut alți lideri asupra lor. Oamenii nu pot să îi învețe pe alții ceea ce ei nu știu. Potențialul unei organizații depinde de creșterea leadershipului, a capacității de conducere.
Legea Încrederii - Oamenii urmează liderul, apoi viziunea. Liderul are visul iar apoi îl au și oamenii. Oamenii urmează liderul și apoi visul. Oamenii nu urmează anumite cauze bune. Urmează lideri care promovează aceste cauze.
Legea Victoriei - Liderii găsesc întotdeauna o cale pentru a câștiga. Liderii cred că orice mai puțin de succesul este inacceptabil. Nu au nici un Plan B, din acest motiv continuă să lupte.
Legea Impulsului- Avântul/Impulsul este cel mai bun prieten al unui lider. Nu poți pilota o navă care nu avansează. Este nevoie de un lider pentru a crea impuls. Adepții îl prind din urmă. Iar managerii au posibilitatea de a-l duce mai departe odată ce a început. Crearea acestuia necesită o persoană care să motiveze oamenii din jurul lui, nu cineva care trebuie să fie motivat. Începutul este ca o luptă, dar odată ce ați început, puteți cu adevărat să faceți lucruri uimitoare.
Legea Priorităților - Liderii înțeleg că orice activitate duce la realizarea obiectivelor. Aplicați principiul lui Pareto, dacă vă concentrați atenția asupra activitățile ce însumează primii 20 la sută în termeni de importanță, veți avea peste 80 la sută din totalul profitului. În calitate de lider, trebuie să-ți petreci cea mai mare parte a timpului de lucru în domeniile în care poți influența cel mai mult.
Legea Sacrificiului - Un lider trebuie să renunțe la multe lucruri pentru a ajunge mai sus. Sacrificiul este o constanță în leadership. « Când vei deveni un lider, îți vei pierde dreptul de a gândi pentru tine » - Gerald Brooks.
Legea Momentului Oportun - A conduce este la fel de important ca a ști ce să faci și unde să ajungi. Numai acțiunea potrivită la timpul potrivit îți va aduce succes. În cazul în care un lider nu inspiră tărie de caracter în mod repetat, chiar și față de lucrurile mici, oamenii încep să creadă că au făcut o alegere proastă să îl urmeze.
Legea Creșterii Explozive - Pentru a crea valoare adugată, aduci adepți - pentru a multiplica valoarea, aduci lideri. Cheia creșterii economice este leadershipul. « Este de datoria mea de a construi oameni care vor construi compania » - John Schnatter. Pentru a ajunge la cel mai înalt nivel, va trebui să dezvolți lideri de lideri.
Legea Moștenirii - Adevărata valoare a unui lider este măsurată prin oamenii ce îl succed. La fel ca și în sport - un antrenor are nevoie de o echipă de jucători buni pentru a câștiga - o organizație are nevoie de o echipă de lideri pentru a reuși. Moștenirea este creată doar atunci când o persoană își pune organizația în poziția de a face lucruri mari fără el.”

161Vezi http://www.rft.forter.ro/2010_1_t/05-inv/07.htm accesat la data 29.12.2014: „...pentru a atinge excelenţa, există patru strategii pe care liderul trebuie să le aplice:

Viziunea – presupune o vedere mai amplă, de ansamblu, adesea pe termen lung şi din diferite perspective. Acest lucru poate fi considerat de critici drept o pierdere de timp, deoarece liderul nu se mai centrează pe problemele curente, ci devine « visător »; în realitate, încercarea de a surprinde cât mai multe variante situaţionale este benefică deoarece conduce la acţiuni rapide în momentul producerii evenimentului. Mai mult, se dezvoltă un anumit tip de gândire, care permite generarea de situaţii şi soluţii într-un timp din ce în ce mai scurt. Astfel, o generare şi analiză a situaţiilor posibile nu poate fi decât constructivă.
Realitatea – presupune reacţionarea la fapte şi nu la iluzii. Trebuie făcută o demarcaţie clară între viziune şi iluzie. Viziunea grefează pe situaţii şi elemente concrete, cu probabilitate mare de realizare, în timp ce iluzia este nocivă, deoarece presupune o distorsionare a realităţii. Pe piaţa actuală, liderul care are iluzii va genera dezastre de proporţii.
Etica – presupune atenţie faţă de problemele oamenilor. Acest tip de implicare trebuie privit cu atenţie: există situaţii în care liderii, în dorinţa de a fi sensibili la problemele oamenilor (fie pentru că nativ au această înclinaţie, fie pentru că au fost instruiţi în acest sens) alocă foarte mult timp acestui aspect. Consecinţa: scăderea randamentului individual, apoi al firmei şi uneori dominarea de către angajaţi. Astfel, trebuie stabilite limite ale aplicării eticii în vederea obţinerii excelenţei.
Curajul – implică asumarea riscurilor, iniţiativă susţinută, continuitate. Curajul înseamnă să te ridici dintr-o situaţie mai puţin favorabilă, să analizezi lucrurile cu calm şi să o iei de la capăt cu încredere. Este, poate, o completare a celorlalte trei elemente: un lider are nevoie de curajul viziunii, al realităţii şi al aplicării eticii.”

162Vezi http://www.leaders.ro/ce-este-delegarea/ accesat la data 29.12.2014: „Poate este mai bine să începem prin a explica ceea ce nu este delegare. Nu înseamnă să dai subordonaților tăi activitățile grele și mai ales « murdare » pe care tu nu vrei să le faci - asta înseamnă dumping. Nu înseamnă transferul activităților de rutină - asta înseamnă repartizare. Delegarea înseamnă împărtășirea de proiecte cu membrii echipei tale și oferirea posibilității de a finaliza aceste proiecte în mod corect cu un minim de intervenție.

Este important să înțelegem sentimentele generate de aceste trei concepte. Dumping promovează ostilitatea care decurge din faptul că subordonatul știe/realizează că este folosit și că face o activitate care aparține altcuiva, iar el face acest lucru pentru că este o muncă pe care alții nu doresc să o facă. Repartizarea reprezintă anexarea unei noi sarcini la efortul de lucru așteptat, imediat această activitate devine rutină. În schimb delegarea oferă participanților un sentiment de auto-valoare, deoarece aceastia se implică mai mult învățând să utilizeze mai bine informațiile, pregătindu-se în acest fel pentru a avansa în organizație.

Delegarea reprezintă încredințarea puterii și autorității echivalente subordonaților astfel încât aceștia să poată acționa ca propriul vostru reprezentant. Acest lucru înseamnă un proces de transfer de muncă angajaților, motivându-i și instruindu-i pentru a îndeplini cu succes sarcinile, oferind responsabilitatea pentru partea lor de efort, împreună cu nivelul necesar de autoritate și asigurarea responsabilității pentru rezultatele așteptate. Delegarea nu alterează sarcinile de serviciu.

Delegarea = Responsabilitate + Autoritate + Răspundere pentru rezultate.

Delegarea oferă cheia de reușită pentru un manager, deoarece cei mai mulți manageri au responsabilități mai multe decât timpul necesar pentru a le realiza. Adevărata măsură a unui manager este succesul. Aceasta se poate întâmpla numai dacă proiectele sunt realizate cu ajutorul altor oameni, oameni care doresc, de asemenea, să obțină succes. Rezultatele așteptate de la lider sunt întotdeauna dincolo de capabilitățile acestuia de a le realiza.

Delegarea schimbă perspectiva de la a face la a conduce. Este unul dintre cei mai importanți pași pe care liderii pot să îl facă în cariera lor.

Liderul trebuie să fie dispus să intervină cu asistență atunci când proiectul iese din parametrii agreați. În asemenea momente, redirecționare, resursele suplimentare sau training suplimentar poate fi de bun augur. Este important pentru un lider să-și amintească că nu trebuie să ia proiectul înapoi, ci pur și simplu să furnizeze asistență.”

163Vezi http://www.catholica.ro/2014/01/09/papa-francisc-iubirea-crestina-este-darnica-nu-ca-iubirea-din-telenovele/ accesat la data 29.12.2014: „Papa Francisc: Iubirea creştină este darnică, nu ca iubirea din telenovele... Iubirea creştină are întotdeauna trăsături concrete, se face văzută mai mult prin fapte decât prin cuvinte, prin « a da » mai mult decât prin « a primi », a spus Papa Francisc... Iubirea autentică nu cedează la sentimentalisme romantice: ori este altruistă şi atentă, care îşi suflecă mânecile şi merge la cei săraci, care preferă să dea, nu să primească, ori nu are nimic de a face cu iubirea creştină... « Dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea Lui în noi este desăvârşită » (1In. 4.11-18). Experienţa credinţei, a remarcat Pontiful, constă tocmai în această « rămânere » reciprocă: « Noi în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi: aceasta este viaţa creştină. Nu a rămâne în spiritul lumii, în superficialitate, idolatrie şi vanitate. Nu, ci a rămâne în Domnul. Şi El răspunde prin aceasta: El rămâne în noi. Mai întâi El rămâne în noi. De atâtea ori Ȋl alungăm şi noi nu mai rămânem în El. Şi Duhul Sfânt este Cel care rămâne. »... Iubirea de care vorbeşte Apostolul Ioan nu este iubirea din telenovele! Iubirea creştină are întotdeauna o calitate: este concretă. Iubirea creştină este concretă. Iisus însuşi, când vorbeşte de iubire, ne vorbeşte de lucruri concrete: a da de mâncare celor flămânzi, a-i vizita pe cei bolnavi şi alte fapte concrete. Iubirea este concretă. Este concreteţea creştină. Şi când nu există această concreteţe, se poate trăi un creştinism al închipuirilor, pentru că nu se înţelege bine unde este centrul mesajului lui Iisus. Nu reuşeşte să fie concretă: este o iubire care îşi face iluzii, precum aceste închipuiri pe care le aveau discipolii când, privind la Iisus, credeau că văd o nălucă... « Năluca » este întocmai ceea ce ucenicii, în pagina Evangheliei de joi (Mc. 6.45-52), întrezăresc plini de spaimă că vine spre ei mergând pe mare. Dar uimirea lor se naşte din împietrirea inimii pentru că, citim în Evanghelie, « nu pricepuseră nimic din minunea înmulţirii pâinilor ». « Dacă tu ai inima împietrită », a subliniat Papa la predică, « nu poţi să iubeşti şi să crezi că iubirea nu înseamnă doar să îţi închipui realitatea. Nu, iubirea este concretă. » Şi are două criterii: « Primul criteriu: să iubeşti prin fapte, nu prin cuvinte. Cuvintele sunt luate de vânt. Astăzi le vedem, dar mâine, nu. Al doilea criteriu de concreteţe: în iubire este mai important să dai decât să primeşti. Cel care iubeşte dă, dăruieşte. Dăruieşte lucruri, îşi dă viaţa, se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu şi celorlalţi. În schimb, cel care nu iubeşte, cel care este egoist, caută întotdeauna să primească, caută întotdeauna să aibă lucruri, să aibă avantaje. Să rămânem cu inima deschisă, nu ca inima discipolilor, care era închisă, care nu pricepeau: să rămânem în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în noi. Să rămânem în iubire! ».”

164Capitol inspirat din Lao Tzu, TAO TE CHING Calea și Puterea, Ed. ANTET XX PRESS, ISBN 978-973-636-491-4, cap. 18.

165Vezi http://www.biserica.org/Publicatii/Rugaciuni/Liturghier/Liturghia/ accesat la data de 31.12.2014: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

166Vezi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/49/Discernamant_-_Trezvia accesat la data de 31.12.2014: „Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii, precum voieşte. În felul acesta este stârnită patima slavei deşarte spre gândul de a face mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri proprii, despre cunoştinţa dumnezeiască fiinţială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupeşti şi necurate, ci înfăţişându-se, zice-se, cu curăţie, socoteşte că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică. De aceea socoteşte arătare dumnezeiască lucrarea săvârşită în el de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi, prin creier schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)”.

167Vezi https://www.predoiu.ro/declaratie-politica-autostrada-justitiei-este-autostrada-bunastarii-autostrada-coruptiei-este-autostrada-saraciei/ accesat la data de 31.12.2014: „Autostrada Justiției este Autostrada Bunăstării, Autostrada Corupției este Autostrada Sărăciei”.

168Vezi http://www.filocalia.ro/sfantul-despre/49/Discernamant_-_Trezvia accesat la data de 31.12.2014: „Am auzit pe unii oameni evlavioşi zicând că nu trebuie să îngăduim să ni se ia lucrurile ce le avem pentru susţinerea noastră, sau pentru ajutorarea săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne nedreptăţesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales dacă se întâmplă să pătimim aceasta de la creştini. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât a ţine cineva la ale sale mai mult decât la sine însuşi, pentru o pricină neraţională. Pentru că dacă părăsesc rugăciunea şi paza inimii şi încep puţin câte puţin să umblu după judecăţi împotriva celor ce voiesc să mă păgubească şi să aştept pe la uşile judecătoriilor, vădit este că cele pentru care mă judec le socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât însăşi porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în întregime de cuvântul evanghelic, care-mi porunceşte: « Şi de la cel ce ia ale tale nu cere îndărăt », dacă nu rabd cu bucurie, după cuvântul apostolic, răpirea lucrurilor mele, sau dacă, judecân-du-mă şi primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe acel lacom? Deci dat fiind că judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu, căci vinovatul are toată încrederea în legile acestea în faţa cărora îşi apără pricina sa, bine este să suferim sila celor ce vreau să ne nedreptăţească şi să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăinţă şi nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviţi de păcatul lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu lucrul lăcomit, ci pe lacomul însuşi, izbăvit de păcat prin pocăinţă. (Diadoh al Foticeii)”

169Vezi http://www.pilde.info/2013/01/milostenia-si-fatarnicia-oamenilor.html accesat la data de 31.12.2014: „Într-o zi, cu multă vreme în urmă, undeva, o tânără femeie înfășurată în niște veșminte zdrențuroase, străbătea ulițele unui sătuc, bătând din poartă în poartă și cerând milostenie.

Nu prea avea noroc. Mulți îi adresau vorbe de ocară, alții asmuțeau câinii asupra-i. Alții încă îi aruncau în poale doar coji de pâine mucegăită și cartofi stricați.

Numai doi bătrânei care locuiau într-o casă micuță de la marginea satului o poftiră în casă pe sărmana femeie.

-Șezi un pic de te încălzește, spuse moșul, în vreme ce soția sa pregătea o ulcică de lapte și o felie mare de pâine.

În timp ce mânca, cei doi bătrânei o mângâiară cu câteva vorbe bune.

În ziua următoare, în acel sat se petrecu un lucru nemaipomenit. Un slujbaș regesc aduse pentru familiile din fiecare casă câte o invitație la palat. Neașteptata invitație tulbură tot satul, iar după-amiaza toate familiile, gătite în straie de sărbătoare, sosiră la castel. Fură duse într-o impunătoare sală de ospețe și fiecăruia i se dădu un loc anume.

Când se așează toți, servitorii în livrele începură să servească mîncarea. De îndată, se ridică un murmur de dezaprobare și mânie pe care nimeni nu încerca să le ascundă. În fapt, servitorii puneau sârguincioși pe farfurii coji de cartofi, pietre și coji de pâine mucegăită. Numai în farfuriile celor doi bătrânei, așezați undeva la un colț al mesei, puseră cu politețe, rafinate și delicioase feluri de mâncare.

Pe neașteptate, în sală intră tânăra femeie cu veșmintele zdrențuite. Cu toți amuțiră.

-Ați găsit astăzi tocmai ce mi-ați dat mie ieri.

Își scoase hainele cu care era înveșmântată. Pe sub zdrențe avea niște straie aurite, presărate cu nestemate. Era însăși regina.”

170Vezi http://ageac.org/ro/multimedia/sapte-pasi-pentru-a-va-domina-ego-ul/ accesat la data de 02.01.2014: „Șapte pași pentru a vă domina Ego-ul:

1. Încetați să vă mai simțiți ofensat.

Comportamentul celorlalți nu este un motiv pentru a vă paraliza acțiunile. Ceea ce vă ofensează, vă slăbește și mai mult. Cine caută ocazii pentru a se simți ofensat, le va găsi cu siguranță.

Ego-ul dumneavoastră, în plină acțiune, insistă să vă convingă că lumea nu ar trebui să fie așa cum este.

Însă vă puteți transforma într-un degustător al vieții... Apreciați viața așa cum este și nu-i judecați pe alții pentru alegerile lor! Bineînțeles trebuie să acționați pentru a eradica ororile lumii, care emană din identificarea masivă cu ego-ul, fără să ieșiți, dumneavoastră înșivă, din starea de echilibru, de pace. A vă simți ofensat înseamnă a crea aceeași energie distructivă care v-a ofensat, iar acest fapt vă conduce către atac, contraatac și război.

2. Eliberați-vă de dorința de a câștiga.

Ego-ului îi place să ne împartă în câștigători și învinși. Căutarea câștigului ca pe ceva sigur, înseamnă evitarea contactului conștient cu intenția. De ce? Pentru că, în ultimă instanță, este imposibil să câștigăm tot timpul. Întotdeauna va exista cineva care va fi mai rapid, mai norocos, mai tânăr, mai puternic și mai deștept, iar asta vă va face iarăși să vă simțiți fără valoare și insignifiant.

Dumneavoastră nu sunteți câștigurile sau victoriile dumneavoastră. Poate că vă face plăcere să concurați și vă distrați, într-o lume în care câștigul este totul, dar nu trebuie să fiți acolo și în gândurile voastre... Tot ceea ce puteți spune, într-o anumită zi, este că ați făcut ceva la un anumit nivel, în comparație cu nivelele celorlalți. Dar azi este o nouă zi, cu alți competitori și noi circumstanțe de care trebuie să țineți cont... Eliberați-vă de nevoia de a câștiga, neagreând ideea că opusul învingerii este pierderea.

Aceasta este frica ego-ului. Dacă corpul dumneavoastră nu funcționează într-o formă de învingător în această zi, pur și simplu nu contează, atunci când nu sunteți identificat exclusiv cu ego-ul dumneavoastră. Adoptați rolul de observator, privind și bucurându-vă de tot, fără nevoia de a câștiga un trofeu...

3. Eliberați-vă de nevoia de a avea dreptate.

Ego-ul este sursa multor conflicte și disensiuni, pentru că vă împinge să spuneți altor oameni când ei greșesc. Spiritul creativ este blând, iubitor și receptiv; nu este furios, plin de resentimente sau amărăciune. Uitând de nevoia de a avea întotdeauna dreptate în discuțiile și relațiile dumneavoastră, este ca și cum i-ați declara ego-ului vostru: « Eu nu sunt sclavul tău. Vreau să îmbrățișez bunătatea și resping nevoia ta de a avea dreptate. Și mai mult, îi voi oferi acestei persoane posibilitatea de a se simți mai bine, spunându-i că are dreptate și că îi mulțumesc pentru că m-a îndreptat spre adevăr ».

Dar amintiți-vă că ego-ul este un adversar redutabil. Am văzut oameni care ar fi preferat să moară înainte de a renunța. Am văzut rupându-se relații minunate numai din nevoia unor persoane de a li se da mereu dreptate. Vă sfătuiesc să terminați cu această nevoie care pornește de la ego, oprindu-vă în mijlocul discuției, pentru a vă întreba: « Ce vreau? Să am dreptate sau să fiu fericit? » Când alegeți să fiți fericit, iubitor, spiritual,...

4. Eliberați-vă de dorința de a fi superior.

Adevărata noblețe nu înseamnă a fi mai bun decât altcineva. Înseamnă a fi mai bun decât erai înainte. Concentrați-vă asupra creșterii dumneavoastră,... Nimic din toate acestea nu este posibil atunci când vă considerați superior altora. Se spune și este adevărat, că noi toți suntem egali în fața lui Dumnezeu.

Eliberați-vă de nevoia de a fi superior, observând existența lui Dumnezeu în toți. Nu-i evaluați pe ceilalți după aparențe, realizări, avere sau alte baremuri impuse de ego. Când proiectăm sentimente de superioritate, primim înapoi exact același lucru, conducându-ne apoi la resentimente și în ultimă instanță la sentimente ostile...

5. Eliberați-vă de nevoia de a avea mai mult.

Mantra ego-ului este: mai mult. Oricât de mult veți dobândi, egoul dumneavoastră va insista asupra faptului că nu este suficient. Nu este niciodată satisfăcut. Vă veți găsi într-o permanentă stare de împotrivire. Vă veți vedea luptând continuu și veți elimina posibilitatea de a atinge obiectivul, însă în realitate acesta deja fusese atins, iar felul în care hotărâți să folosiți momentul prezent al vieții dumneavoastră, este alegerea dumneavoastră. În mod ironic, când încetați să mai aveți nevoie de mai mult, mai mult din ceea ce vă doriți începe să apară în viața dumneavoastră.

Din moment ce v-ați detașat de nevoia de a avea, vă este ușor să transmiteți această stare altora, pentru că realizați acum de cât de puțin aveați nevoie pentru a fi satisfăcut și în pace... Creează și eliberează. Ca o apreciere a tot ceea ce apare, amintiți-vă de o lecție importantă pe care a dat-o sfântul Francisc de Assisi: « Dăruind, vom dobândi! »...

6. Eliberați-vă de nevoia de a vă identifica cu realizările dumneavoastră.

Acesta ar putea fi un concept dificil, dacă credeți că dumneavoastră și realizările dumneavoastră sunteți același lucru. Dumnezeu compune toată muzica, Dumnezeu cântă toate cântecele, Dumnezeu construiește toate clădirile. Dumnezeu este Sursa tuturor realizărilor dumneavoastră. Pot auzi acum ego-ul dumneavoastră protestând puternic. Totuși, rămâneți conectat la această idee...

Sunteți observatorul. Observați totul și fiți recunoscător pentru toate aptitudinile care v-au fost oferite, pentru motivația necesară atingerii obiectivelor, pentru obiectele deținute,... Cu cât aveți mai puțin nevoie să vă revendicați meritul pentru realizările dumneavoastră,... cu atât mai multe oportunități vi se vor ivi. Când vă atașați de acele realizări și credeți că dumneavoastră singur faceți toate acele lucruri, părăsiți pacea și recunoștința...

7. Eliberați-vă de reputația dumneavoastră.

Reputația dumneavoastră nu este localizată în dumneavoastră. Se află în mințile altora. Așadar, dumneavoastră nu dețineți controlul asupra ei. Dacă vorbiți cu treizeci de persoane, veți avea treizeci de reputații diferite... Dacă sunteți mult prea preocupat de cum vă vor percepe ceilalți, .... veți fi permis ca părerile celorlalți să vă ghideze. Acesta este ego-ul dumneavoastră în toată « splendoarea » sa. Este o iluzie care stă între dumneavoastră și...

Nu există nimic pe care să nu îl puteți face, atât timp cât sunteți conectat la Dumnezeu și nu urmăriți să le demonstrați celorlalți cât de superior și de priceput sunteți. Faceți ceea ce faceți în funcție de orientarea vocii dumneavoastră interioare, pentru că vocea interioară este întotdeauna conectată și recunoscătoare față de Dumnezeu care vă direcționează. « Fiți concentrat pe scop, rămâneți detașat față de rezultat și asumați-vă responsabilitatea pentru ceea ce vă aparține: caracterul dumneavoastră. Lăsați ca reputația dumneavoastră să fie dezbătută de ceilalți, căci ea nu are nicio legătură cu dumneavoastră ».”

171Vezi http://www.santasofia.ro/cum-sa-imbralzesti-ego-ul-altei-persoane.html accesat la data de 02.01.2014 :”Cum să îmblânzești ego-ul altei persoane:

1.Privește acea persoană în timp ce comunici cu ea.

2.Ascult-o cu atenție și nu doar atât, confirmă-i că ai și auzit, repetând la începutul propozițiilor cu care îi răspunzi câteva din cuvintele pe care le-a spus. Această metodă poartă numele de pacing verbal.

3.Nu-o critica în public. Dacă ai de făcut o observație păstreaz-o pentru când sunteți singuri, și fă-o cât mai diplomat cu putință.

Primul pas: arată-i că nu critici persoana în sine (despre care știi câte calități are, și enumeră câteva), ci un anume comportament.

Al doilea pas: ai grijă să fie o critică de tip constructiv, spune-i cât mai clar în ce fel te aștepți să-și îmbunătățească comportamentul, nu te aștepta ca cealaltă persoană să ghicească ceea ce este în mintea ta.

Pasul al treilea: încheie discuția cu o fază prietenoasă în care să-ți exprimi încrederea în calitățile specifice pe care acea persoană și le va folosi ca să reușească (și enumeră câteva din aceste calități).

4.Cere-i sfaturi și păreri.

5.Cere-i scuze atunci când greșești.

6.Mulțumește-i persoanei cu care comunici atunci când este cazul.”

172Vezi http://www.ortodoxia.md/tezaurul-vizitatorului-nostru/2356-egoul-i-iubirea-o-poveste-minunat accesat la data de 02.01.2014 : „Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau s�

Cuprins

Capitolul 11

Capitolul 217

Capitolul 340

Capitolul 449

Capitolul 557

Capitolul 664

Capitolul 770

Capitolul 879

Capitolul 990

Capitolul 1097

Capitolul 11109

Capitolul 12111

Capitolul 13114

Capitolul 14120

Capitolul 15138

Capitolul 16144

Capitolul 17157

Capitolul 18164

Capitolul 19177

Capitolul 20186